Publicația Newsweek prezintă în ediția sa electronică un interesant studiu asupra a ceea ce ni se întâmplă după moarte. Din punct de vedere clinic, înțelegem prin moarte starea care cuprinde corpul după ce inima încetează să mai bată. Circulația sângelui se oprește, nu mai respirăm, creierul cedează, iar asta e ceea ce desparte stadiile pe care le ocupăm dintr-un moment (viu) în celălalt (mort).

Totuși, din punct de vedere filozofic, definiția noastră asupra morții se sprijină pe altceva, anume pe momentul de la care nu ne mai putem întoarce. Cele două momente (viu-mort) erau mai mult sau mai puțin similare acum 50 de ani, până în momentul în care au început să fie folosite pe scară largă manevrele de resuscitare.

În ziua de azi, inima unei persoane poate să se oprească și acea persoană să fie moartă clinic, pentru ca apoi să se reîntoarcă la viață în urma manevrelor de resuscitare.

Resuscitarea modernă a reprezentat o adevărată piatră de hotar pentru îngrijirile de urgență, dar a și lărgit înțelegerea oamenilor asupra fenomenului morții. A fost destul de natural să asumăm faptul că, dintr-o perspectivă științifică, odată cu trupul moare și conștiența noastră. Cu toate astea, în ultimii ani, știința a găsit în mod repetat dovezi cum că odată ce un om moare, neuronilor le va lua zile întregi până să se degradeze, poate și mai mult, pentru a ajunge în punctul la care nu mai sunt viabili. Asta nu înseamnă că omul nu a murit; el este mort, neuronii însă s-ar putea să nu fie.

„Ce este fascinant e faptul că există un timp în care, numai după ce ....

Top Videos of the Day

murim, celulele din corpul nostru încep să se îndrepte gradual spre propriul lor proces de moarte” a spus Dr. Sam Parnia, Director la Departamentul de cercetări pentru îngrijiri critice și resuscitare al Centrului Medical Universitar Langone din New York. Acesta a declarat pentru publicația Newsweeak: „Nu spun că creierul încă funcționează, sau că oricare parte din tine continuă să funcționeze odată ce ai murit. Dar celule nu se schimbă instantaneu din vii în moarte. De fapt, celulele sunt mult mai rezistente la oprirea inimii, pentru persoana care moare, decât înțelegeam înainte. Oamenii de știință care au lucrat pe cadavre umane au observat uneori gene care sunt active chiar și după moarte, conform profesorului de microbiologie Peter Noble de la Universitatea din Washington.

Într-un studiu din 2017 publicat în „Open Biology”, Noble și colegii lui au studiat șoareci și pești-zebră și au descoperit nu doar câteva, ci o combinație totală de 1063 de gene care rămâneau active, în unele cazuri chiar și patru zile după ce animalul a murit.

Nu doar că activitatea lor nu s-a disipat, ci chiar a crescut în intensitate. „N-am anticipat asta” le-a spus Noble celor de la Newsweek. „Vă puteți imagina, la 24 de ore după clipa morții luați o mostră și transcripția genelor de fapt crește în abundență? Asta a fost o surpriză.” Destul de multe dintre aceste gene, sunt din cele care ajută la dezvoltare, a spus Noble, ceea ce ridică fascinanta și puțin tulburătoarea posibilitate ca în perioada imediată ce urmează morții, trupurile să înceapă să regreseze la condițiile celulare pe care le aveau atunci când erau în stadiu embrionar.

Noble a descoperit că anumite celule animale, post mortem, rămâneau totuși viabile săptămâni la rând. Studiul pare să sugereze un „shutdown” treptat, în care părți din noi mor gradual, la intervale de timp diferite, în loc să moară toate odată.

De ce anumite celule sunt mai rezistente la moarte decât altele nu poate fi spus cu certitudine. Într-un studiu din 2016 publicat în Canadian Journal of Biological Sciences, doctorii au povestit cum, după ce au deconectat de la aparate pacienți în stadiu terminal, creierele acestora au continuat să emită unde delta – activitatea electrică măsurabilă din Creier pe care ființele umane le emit de obicei în timpul somnului adânc – 10 minute după ce pacientul a decedat (adică fără dilatație a pupilelor, fără puls, fără bătăi ale inimii). Autorii studiului nu au putut să găsească o explicație fiziologică pentru acest fenomen. Cercetările lui Parnia au arătat că oamenii care supraviețuiesc morții clinice raportează frecvent experiențe ce au trăsături comune: lumini puternice, figuri binevoitoare care-i călăuzesc, ușurarea de durere fizică și o senzație profundă de pace.

Deoarece aceste experiențe sunt subiective, ar fi ușor să le considerăm simple halucinații. Această explicație prezintă însă și unele lacune, anume că în anumite cazuri pacienții au povestit cum după ce au murit au putut să vadă, dintr-un colț al camerei sau de sus, cum doctorii încercau să le salveze viața, declarații ce au fost verificate chiar de doctori, pe care relatările i-au lăsat extrem de perplecși. Cum au fost în stare acești pacienți să descrie întâmplări ce au avut loc după ce ei erau morți, nu se poate spune exact, așa cum nu se poate spune de ce anumite părți ale corpului nostru par să reziste morții, deși restul trupului pare să fie acaparat de aceasta. Dar asta pare să sugereze că, deși creierul și trupul nostru moare, conștiința s-ar putea să nu urmeze acest curs, cel puțin nu în același moment.