Agenția de Presă Diaspora Azi, un portal de știri pentru românii din străinătate, a publicat gândurile care o frământă pe o româncă emigrată în Canada. Sunt gânduri care îi macină pe toți românii din diaspora, copleșiți de nostalgia locurilor în care s-au născut și disperarea că le este imposibil să se întoarcă înapoi și să o ia de la capăt, într-o țară în care persistă încă toate probleme de care au fugit.

Este din Craiova, absolventă de drept, fostă angajată a unei multinaționale, căsătorită, având un copil și stabilită la Montreal. O hotărâre judecătorească injustă, dată de un sistem juridic care și astăzi este cutremurat zilnic de scandaluri uriașe, a determinat-o să iasă din sistem și să plece din țară.

Patru ani s-a pregătit sufletește, datorită fricii de necunoscut și durerii de a-i lăsa pe cei dragi acasă, dar în anul 2006 a lăsat totul în urmă și a plecat. ”Mi-am lăsat țara bolnavă, oamenii bolnavi” spune ea, într-o descriere metaforică a contextului respectiv. A uitat câțiva ani buni de țara, încrâncenată și lipsită de speranță din care a plecat, pentru a se adapta unei țări în care regulile erau parcă de pe altă planetă și ușor curioase pentru un român get-beget.

S-a întors în țară după circa șapte ani și s-a trezit într-o zonă crepusculară identitară. Nu se mai integra în peisajul românesc, după cum nici canadiancă nu se simțea cu adevărat. Trăia suspendată între două lumi complet diferite, bântuită de dorul ”ierbii verde de acasă” dar atrasă de firescul și normalitatea vieții pe care i-o oferea Canada.

Top Videos of the Day

Pentru că România i-a refuzat o viață normală, nu s-ar mai întoarce niciodată, deși pentru cei dragi ar lăsa totul baltă în Canada și ar veni înapoi. Ceea ce îi lipsește acolo sunt OAMENII, PRIETENII, CUNOSCUȚII, VECINII cu parfumul inconfundabil a vieții din România. Să-ți fie dor de poștașul care aduce pensia părinților, este etalonul suprem al dezrădăcinării pe care îl simt acești români.

Dorul de Cluj, de Brașov, de Iași, de covoarele persane, de prispa plină cu flori a caselor, de mămăliguța cu brânză, de apartenența la origini a fost totuși debalansată de cei pe care îi numește ”mai-marii zilei”, pe care nu se sfiește să-i catalogheze drept ”niște NIMENI aroganți”, care sunt vremelnic în fruntea țării și decid viața unei națiuni și soarta unui popor. Descrie clasa politică din România ca o masă amorfă, agramată, fără substanță și coerență, mincinoasă și arogantă, lipsită de decență și împănată cu diplome false, doctorate plagiate și titluri nemeritate. ”O caracatiță”, asta crede că este clasa politică din România, o caracatiță căreia dacă îi retezi un braț, îi cresc instantaneu alte trei.

Acești pseudo-conducători nu au nici măcar o alternativă viabilă, deoarece ajungând la putere se transformă peste noapte și sunt infectați de cercul puterii în care au intrat.

Îngrozită de perspectiva de a fi condusă de această clasă politică infectă, care să-i decidă dreptul la viață, la pensie sau la moarte în funcție de interesele lor, eroina noastră spune că nu s-ar mai întoarce, dar iar scoate pe toți românii dintr-o țară comatoasă în care nu merită să moară din cauza altora și i-ar duce cu ea în Canada, locul în care nu se întâmplă mai nimic, unde ”să moară de plictiseală la 102 ani și nu la 60 de foame” sau într-un spital lipsit de fonduri, care nu are medicamente să trateze o banală sinuzită. Concluzia ei este fără echivoc de dureroasă: ”Nu, nu mă întorc. Și doare”.