Când întâlnești un om, absolut întâmplător, iar acel om începe sa povestească, aproape ca din senin despre locurile de unde vine, despre viața de acolo, nu ai cum să nu consemnezi ceea ce spune, într-un articol, într-un fragment de roman, poate, într-o poezie.

E un semn. Suntem unii altora martori. A înțelege și apoi a te conforma, a da mărturie și a comunica mai departe ceea ce ai aflat e aproape o datorie. Într-o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare și forfotă în Bușteni, printr-o conjunctură absolut întâmplătoare am aflat pulsul unei alte zone, prin vorbele molcome, ardelenești, ale unui român din Țara Făgărașului.

Mărturisesc ca nu am vizitat niciodată Făgărașul, însă spiritul iscoditor și curiozitatea mi-au dictat întrebări destule străinului de locurile Văii Prahovei. Era ca și cum îi luam un interviu, era ca și cum am fi regizat totul, deși totul era spontan.

Pentru că viața pare să fie întotdeauna cel mai bun regizor.

-Cum e viața în Făgăraș? Am întrebat, poate, inițial doar de politețe.

-Cum sa fie?, răspunse prompt domnul din Făgăraș, cam rău, ca peste tot, dar poate mai rău decât în unele locuri. De pildă, ca pe aice.

-Adică, pe aici, vi se pare mai bine?

-Da, aice, da.

Și am constatat ca vorbea uneori cu regionalisme, mai ales când zicea de muiere sau de copchii.

-Da de ce nu-i bine, în Făgăraș? Zic.

-Pentru că nu mai sunt întreprinderi, investitorii străini nu sunt încurajați, pentru ca sunt alte interese.

Top Videos of the Day

-Adica? Ce interese? Ale cui?

-Acuma nu stau să dau nume, dar a fost un italian care a investit mult și nu a fost lăsat să dezvolte urbea, și alții care au fost opriți de anumiți oameni de decizie, ca să nu intru în amănunte.

Noroc cu pensionarii. Mai zice omul.

-De ce cu pensionarii?

-Ei mai saltă orașul, au venit sigur, au lucrat la diferite fabrici înainte și au pensii bune.

- Care va să zică e o afacere să fii pensionar în Făgăraș?

-Da, în nici un caz să fii om al muncii. Căștigi mai puțin. De pildă, angajatorii cunosc că nu sunt multe locuri de muncă în zonă. Îți dau, să zicem un salariu de 2500 la început, dar pentru banii ăștia îți dai sănătatea. Dacă zici ceva, îți spune, „nu -ți convine, pleacă acasă”. Și pleci...

- Pleci, și pe urmă?

-Pe urmă, străngi cureaua o zi, două, trei, nouă, pe urmă te întorci, nu ai încotro. Da, dar te reangajează cu 1900 de data asta. Și stai, că nu ai încotro, aștepți pensia și stai acolo așa cum o fi.

-Trist...

-Ei, trist, dar adevărat. Nu mai e ce-o fost odată...

Rămăi mut la replici și privești la omul din fața ta ca la un exponent al majorității acestui popor care duce greul țării. O karmă negativă pare să dăinuie la nesfârșit peste noi. Dar pasărea Phoenix a sufletului românesc se va reaprinde din propria cenușă, indiferent de vremi sau vremuri. Cu toți ne dorim asta.

Am întâlnit un om și mi-a vorbit, de parcă, prin cuvintele lui, spiritul acestui neam voia să se destăinuie. În anul centenarului Marii Unirii, prin vorba lui, Țara Almașului și a Făgărașului, Sudul și Nordul, Moldova și Transilvania prinse de mână erau într-o horă a speranței și a unității.