Momentul Revoluției din 1989 m-a prins în clasa a 7-a și îmi amintesc destul de bine cum era „înainte” chiar cu multe detalii și nuanțe. Rememorez cozile la carne – mai bine zis la slanină sau oase cu ceva fire de carne pe ele, magazinele goale, întunecate și înfrigurate, cofetăriile cu lingurițe găurite în mijloc, frigul din școli, întreruperea curentului seara din motive de economie și lista poate continua.

Dar, îmi amintesc cu drag și de o copilărie frumoasă, liniștită, la bunici, unde drumurile erau pline de praf sclipitor în bătaia soarelui, unde bălțile în care ne scăldam erau mâloase dar pline de pești și fără gunoaie.

O dată pe vară, mergeam cu ai mei la mare, la Neptun sau la Mamaia, ne cazam la un hotel decent, cu mâncare bună, întindeam un cearșaf alb pe nisipul fierbinte și ne intindeam la soare fără să ne facem griji pentru bronzatul excesiv sau pentru plata vreunui șezlong.

E adevărat că nu eram îmbrăcați cu țoale „de firmă”, că nu mâncam rețete sofisticate, că nu erau mall-uri (nici nu cunoșteam termenul), că nu aveam program TV cu atâtea posturi și că ciocolata era un lux. În România se trăia modest și, indiferent de nostalgiile unora, s-a ajuns la revoltă pentru că lucrurile nu mai putea continua în aceiași direcție și nu comentăm alte teorii conspiraționiste sau cu spioni internaționali. Pur și simplu, comunismul a reprezentat o experiență tristă care, dupa părerea mea, a tras mult țara înapoi și, mai grav, a format generații întregi în spiritul unor valori false: ne prefacem că muncim, ridicăm corupția la nivel înalt, ne doare de grija vecinului, nu ne susținem reciproc sau mințim fără discernământ, chiar și pe noi înșine.

Top Videos of the Day

Cu o astfel de moștenire, am apucat cu ambele mâini democrația care ni s-a înfățișat după decembrie 1989 și ne-am pomenit cu altele pe cap despre care nu ne-a avertizat nimeni, dincolo de glamour-ul capitalismului și frumusețea etichetelor. Consecințele și-au pus amprenta pe celula de bază a societății și, anume, familia, care a fost, poate, cea mai grav afectată de noile prefaceri care au condus, în final, la transformări profunde ale societății în sine.

Cu foarte mici excepții, familia românească din perioada comunistă era una în care nu se punea problema siguranței zilei de mâine întrucât mama și cu tata aveau serviciu, în general cu program fix, iar ratele la bănci lipseau cu desăvârșire. Șomajul, practic, nu exista, te lua miliția de pe stradă dacă frecai menta și erai angajat cu forța, fie că îți plăcea ceea ce ți se oferea, fie că nu. În general, concediile se făceau o dată pe an, la mare sau munte și, ocazional, se mai pleca în excursie cu mașina personală, o Dacia sau Oltcit din producție internă sau o Skoda sau Lada din export – greu de zis care era mai brează, ori se pleca cu trenul.

Da, se mergea mai mult cu trenul atunci decât acum pentru că mașini erau puține și pentru că, pur și simplu, nu aveai prea multe variante. Cu autobuzul ... îmi amintesc doar de momentele când plecam la țară și ne îngrămădeam ca niște vite, la propriu, cu gențile în cap, în brațe, pe unde apucam și stăteam în picioare mai mult sprijinindu-ne unii de alții și înjurând șoferul când lua curbele mai strâns. „De ce în picioare ?” mă veți întreba. Pentru că, de obicei, prima dată erau primiți „navetișii” adică cei care lucrau în oraș si mergeau zilnic cu respectiva cursă, apoi intrau cei cu abonament și apoi restul, adică mai rămâneau libere cam 5-6 scaune.

Întotdeauna m-am întrebat de ce nu avem și noi autobuze mai mari ca să încapă toată lumea în mod civilizat și nu așa cum vezi că merg ăia prin India cu trenurile. Am insistat pe scena cu autobuzul la țară pentru că mi-a marcat copilăria prin haosul situației și prin chinurile olfactive, mai ales vara.

Cu toate acestea, familia era fericită, liniștită întrucât petrecea mult timp în formație completă la film, la cofetărie, la plimbare în parc, la căscat gura prin muzee sau în vizită pe la neamuri și prieteni. În ansamblu, se râdea mult, se făceau petreceri (culmea, cu penuria de alimente sau de băuturi alcoolice mai de Doamne-ajută, tot se găsea de un grătar, de o onomastică ori de simplă sindrofie). Copiii se jucau mult pe afară, în curțile blocurilor sau în parcurile amenajate pentru ei, băteau mingea vara și se dădeau cu sania iarna pâna oboseau sau nu își mai simțeau mâinile și picioarele de frig.

Familia din perioada post-comunistă este profund diferită, aș îndrăzni să afirm. Nimeni nu are garanția unui job, șomajul e omniprezent și își arată colții la tot pasul. La oraș, marile fabrici și uzine au dispărut, în locul lor înflorind supermarket-uri sau alte blocuri, iar la țară, CAP-urile sunt o amintire. În consecință, mama sau tata iau calea strainătății, lăsând în urmă copii triști, de multe ori cu profunde dezechilibre emoționale ce nasc traume și răni pentru toată viața. De multe ori, pachetele primite sau vizitele scurte, nu fac decăt să adâncească răni și să înmulțească lacrimi pe obrajii unor ființe fragile care, se presupune, ar trebui sa fie viitorul nației. Cei mai norocoși, ajung, în cele din urmă, să stea cu părinții lor; dar majoritea rămân acasă, victime sigure a unei societăți cu valori răsturnate, în care tupeul, smart telefonul sau hainele contează cel mai mult. Rezultatul? Părinți care nu vor cunoaște niciodată gustul unei familii împlinite și fericite. Copii care vor porni în viață cu o tristețe eternă și cu frustrări adânci.

Familia contemporană românească cu ambii părinți rămași în preajma copiilor suferă de alte boli: părinții au joburi istovitoare sau au mai multe joburi, pentru că altfel nu au cum să plătească bănci, chirii, mașini – care sunt, de multe ori, câte două per #familie, căci mama se duce într-o direcția iar tata în alta, concedii etc. Toată viața se transformă într-o plan de eșalonare și re-eșalonare plăți pentru a susține un trai sofisticat, cu mașini scumpe și gadget-uri de ultimă generație, cu vacanțe în străinătate, cu vile frumoase și cu studii la școli private. Copii și adulți stau numai cu ochii pe telefoane, într-o căutare febrilă pe rețele sociale, fără o țintă anume și lăsându-se bombardați cu știri sau opinii provenite din surse mai mult sau mai puțin dubioase. Familia își pierde din rolul primordial de cuib, căzând pradă tentațiilor de pe net care acaparează fără milă indivizii pe care îi transformă în ființe nătânge, fără identitate și ușor de manipulat. Consecința firească este izolarea și neintegrarea socială, copiii preferând spațiul virtual care îi scapă de supărările din viața reală și de inegalitățile din ce în ce mai apăsătoare dintre categoriile sociale. Familia devine, astfel, un mediu în care comunicarea este înlocuită prin What’s up, emailuri sau alte mesaje tastate pe ecrane tactile asupra cărora opresc priviri tot mai obosite și încercănate.

Am uitat să mai comunicăm între noi, să mai râdem, să ne bucurăm de soare sau de lucru simple și preferăm să ne trăim viețile pe repede înainte, mai mult în lumi virtuale și rețele sociale. Ne încăpățânăm să tot schimbăm lucruri sau bune obiceiuri, să aruncăm la gunoi tradiții și să tot evoluăm într-un ritm nebun, fără să ne dăm seama dacă e bine sau cât ne costă. Poluăm mediul în care trăim cu o dezinvoltură stupidă și cheltuim averi întregi pe sănătate și înghițim din în ce mai multe pastile. Călătorim mai mult, cunoaștem lumea mult mai bine dar nu învățăm nimic ci transformăm totul într-o groapă de gunoi și ne pierdem propriile identități în iureșul globalizării.

România e acum altfel, dar nu e tocmai ce și-a dorit. Asemeni unui copil care se visează să ajungă, în viața de adult, un mare căpitan de oști sau mare scriitor sau super erou, dar care pierde pe traseul vieții din aspirații și ajunge să se complacă în mediocritate, România spera la altceva: o civilizație așezată pe fundamente solide, pe o stabilitate socială bine definită și la o normalitate pe toate planurile. Dar nu trebuie să ne pierdem speranța, dimpotrivă, trebuie să luptăm să ne urmăm visele și să nu abandonăm aspirațiile copilăriei noastre. #ROMANIA