În timpul administraţiei moldoveneşti şi al dominaţiei ţariste, principala ocupaţie a populaţiei basarabene a fost cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor. În provincia anexată, ţarismul n-a îndrăznit să introducă iobăgia, urmărind chiar stabilirea raporturilor dintre ţărani şi proprietarii de pământ în anumite limite legislative, pornind de la legile moldoveneşti.

Aşezământul de la 1818 stipula că „ţăranii sau sătenii pe temeiul de mai înainte îşi vor păzi dreptăţile a nu atârna persoana lor de la stăpânitorii pământului pe carele se află ei locuind”. Tot aici erau trecute obligaţiile sătenilor „ce cuprind: a) plata de fiecare familie în bani câte un galben, iar de la burlac câte jumătate de galben; b) darea dijmei sau a zecea parte din pâine în greutate, aşişderea şi din fânul ce vor face şi vor aduna ei; c) plata goştinei pe oi; d) plata desetinei pe stupi şi râmături; e) plata vădrăritului, dijma sau a zecea parte din vinul ce vor face din vii şi din poamele ce vor strânge din livezi; f) plata pogonăritului pe semănăturile de tutun”.

Anunțuri
Anunțuri

În anul 1817, a fost fixată valoarea impozitelor pe care trebuiau să le plătească familiile ţărăneşti şi răzeşeşti: 4,5 parale goştina; 8 parale desetina; 4 parale de vadră, vădrăritul; 1,5 lei de pogon, pogonăritul. Acestea erau mai mici decât în perioada moldovenească.

În aceste condiţii, ţăranii au început să manifeste o anumită încredere în noua stăpânire. În anul 1823 sistemul de impunere a fost revizuit în sensul majorării taxelor. Astfel, dijma, goştina, pogonăritul şi vădrăritul erau înlocuite cu un impozit unic în valoare de 2 ruble şi 10 copeici (aproximativ 4 lei şi 10 parale). O nouă reglementare fiscală s-a produs în 1834, când au fost fixate noi valori ale impozitelor şi taxelor către stat: 10 ruble, în asignate*, birul de fiecare familie; dările comunală şi publică 4 ruble 65 copeici, în asignate.

Anunțuri

În total, ţăranul sau răzeşul avea de plătit 4 ruble 90 copeici, în argint. Către 1861, ţăranului i-au fost fixate impozite în valoare de peste 12 ruble în argint, iar răzeşului 16 ruble 30 copeici.

Majorarea impozitelor şi practica eludării prevederilor legale privind obligaţiile ţăranilor au provocat nemulţumirea şi chiar emigrarea sătenilor basarabeni. Din acest motiv, guvernul rusesc a fost nevoit să adopte, în anul 1834, Regulamentul cu privire la ţăranii dependenţi. Potrivit acestui ucaz, proprietarii au fost obligaţi să încheie, benevol, cu ţăranii de pe moşiile lor nişte convenţii agricole; acestea trebuiau să specifice drepturile şi datoriile părţilor semnatare. Totuşi, mulţi moşieri şi arendaşi neglijau prevederile Regulamentului, urmărind sporirea obligaţiilor ţăranilor. Pentru a înlătura deficienţele, în anul 1846 administraţia ţaristă a elaborat legea privind Contractul normal şi a introdus un model de convenţie agricolă. Modelul a fost tipărit în limbile rusă şi română şi difuzat în lumea satelor.

Anunțuri

Potrivit Contractului normal, ţăranii urmau să primească de la proprietari următoarele loturi: 4 desetine primea ţăranul care nu avea animale de muncă; 5,5 desetine cel care avea o pereche de boi; 8 cel cu două-trei perechi de boi; 13,5 ţăranul cu patru şi mai multe perechi de boi. Raportată la prevederile legii lui Alexandru Moruzi, din anul 1805, situaţia sătenilor va deveni mai precară . În raport de mărimea lotului a fost stabilit numărul de zile de boieresc. Ţăranii care nu aveau animale trebuiau să lucreze stăpânului 12 zile, iar ceilalţi până la 28 de zile. Normele unei zile de boieresc erau următoarele: aratul a 1 ha de teren cultivat sau 0,7 ha ţelină; seceratul, legatul şi transportarea la locul treieratului a snopilor de pe o suprafaţă de 0,4 ha; cositul, uscatul, greblatul şi adunatul în căpiţe a fânului de pe o suprafaţă de 0,4 ha; prăşitul porumbului de pe o suprafaţă de 0,5 ha. Drept urmare, ţăranul avea de lucrat nu mai puţin de 52 de zile pe an. #istorie #Finante