Hotărârea PNŢCD din 6 iunie a.c. ca toate cele şase locuri eligibile de pe listele sale la Circumscripţia nr. 43 #Diaspora să fie oferite românilor din diaspora a produs reacţii pozitive în afară ţării, dar şi dezbateri aprinse în comunităţile româneşti.

Astfel, o parte a românilor din străinătate sunt de părere că ar fi mai avantajos să existe parlamentari din rândul diasporei pentru că:
- ar cunoaşte mult mai bine problemele comunităţilor în care trăiesc, ei fiind rezidenţi de mult timp în afara ţării;
- ar putea să susţină mai bine interesele diasporei în Parlamentul României, tocmai pentru că ar proveni din rândurile ei;
- dialogul dintre parlamentari şi alegători ar fi unul mult mai direct, mai eficient şi mai coerent;
- ar putea dialoga direct şi cu autorităţile ţării gazdă, fără să aibă nevoie de traducători etc.

O altă parte a diasporenilor, însă, e sceptică în ceea ce priveşte utilitatea pe care parlamentarii noştri - chiar şi aleşi din rândul românilor rezidenţi în străinătate - ar putea-o avea asupra vieţii de zi cu zi a românilor din Italia sau Spania, de exemplu, acolo unde există mari comunităţi româneşti.

Cu alte cuvinte, se susţine ideea că un consilier local ar putea face mai mult pentru comunitatea de români care l-a ales decât ar putea face un parlamentar care vine de la Bucureşti o dată la şase luni.

Astfel, un consiler ar avea o serie de avantaje:
- ar fi în contact direct şi nemijlocit cu românii din respectivă localitate, dar şi cu autorităţile locale, putând juca, astfel, şi rolul de mediator;
- ar putea să influenţeze anumite decizii ale Consiliului Local, prin vot sau prin alte metode persuasive;
- ar putea să facă propuneri concrete în cadrul şedinţelor de consiliu, în favoarea concetăţenilor săi;
- ar putea denunţa eventualele decizii discriminatorii ale consiliului local etc.

Dacă analizăm cu atenţie lucrurile, putem observa că nu există, de fapt, vreo incompatibilitate între cele două funcţii, cea de consilier şi cea de parlamentar. Fiecare are o serie de avantaje pe care cealaltă funcţie nu o are, prin urmare, ambele ar putea fi puse în slujba românilor din diasporă.

Mai există o problemă, însă, şi nu una oarecare: românii sunt, în general, refractari la politică, iar creditul pe care îl dau politicienilor (sau celor care doresc să între în politică) se află pe undeva printre ultimele locuri în topul încrederii. Acest lucru - dar nu numai acesta - face ca românii din străinătate să trateze cu destulă apatie propriul drept de a hotărâ prin vot. Și în ţară-mamă şi în cea de adopţie.

S-a văzut asta şi la ultimele alegeri prezidenţiale - atunci s-au prezentat la vot doar aproximativ 33% din românii din diaspora - dar mai ales la alegerile locale de anul acesta: din informaţiile pe care le am doar unul sau doi candidaţi români din Italia au reuşit şi cam tot atâţia din Spania. Un eșec, dacă ne gândim că în cele două ţări ar trebui să fie probabil vreo 2 milioane de români.

Acest dezinteres provine - dacă ne referim la alegerile parlamentare şi prezidenţiale - de la impresia (greşită) că toţi politicienii români sunt corupţi, iar, în ceea ce priveşte alegerile locale din străinătate, datorită lipsei de comunicare cu potenţialii electori.

Dacă mai adăugăm aici şi unele discursuri pro domo şi, mai ales, împroşcarea cu noroi între diferitele tabere - practici destul de frecvente, din păcate - atunci, avem tabloul complet al situaţiei.

Nu ne rămâne decât să sperăm în maturizarea și a candidaților și a electorilor. #Romani de pretutindeni #romani in Italia