Atacuri de panică. Claustrofobie, agorafobie. Și o dorință care dispare cu greu: de a se întoarce în celula în care a fost închis timp de 43 de ani. Așa se simte după eliberare Albert Woodfox, cel care a îndurat cea mai lungă detenție în izolare din istoria Statelor Unite ale Americii. La două luni de la eliberare, Woodfox are momente în care își dorește să revină în celula de beton măsurând aproximativ 1,800 pe 2,700 metri, a declarat acesta zilele trecute pentru The Guardian.

”Știi, ființele umane sunt teritoriale, se simt mai confortabil în zonele în care sunt sigure. Într-o celulă, ai o rutină, știi destul de bine ce urmează să se întâmple și când, dar în societate este dificil”, a explicat fostul deținut. 

Albert Woodfox a petrecut 43 de ani, 23 de ore pe zi, în izolarea celulei de beton, fără să vadă măcar cerul și fără vreun contact uman. A supraviețuit celor aproximativ 15.000 de zile de izolare, formă de captivitate denunțată de către Organizația Națiunilor Unite ca fiind o formă de tortură. Studii științifice au demonstrat că izolarea poate provoca daune psihologice grave în mai puțin de o săptămână. 

Woodfox a fost condamnat în 1970, în urma unui presupus jaf armat, la detenție în închisoarea Angola din Louisiana, una dintre cele mai notorii închisori din #SUA. Aici a început, împreună cu alți doi foști activiști ai organizației ”Panterele Negre”, o serie de acțiuni menite să conștientizeze opinia publică asupra condițiilor inumane din închisori. Se pare că aceste acțiuni au stat la baza înscenării, în 1972, a uciderii unui paznic de la închisoarea amintită, crimă în urma căreia a fost condamnat la deceniile de izolare. Woodfox și-a susținut în permanență nevinovăția. Mai mult, însăși văduva gardianului ucis a declarat public că nu există dovezi convingătoare asupra vinovăției condamnatului. Au trebuit totuși să treacă 43 de ani și o schimbare a procurorului general al statului pentru ca, în final, să fie eliberat pe motive de neconstituționalitate

Woodfox spune că trecerea de la izolarea totală la libertate este mai dificilă decât ar fi anticipat. Totul este nou și ciudat, iar cea mai ciudată senzație o simte atunci când este înconjurat de mulțime. În celulă, explică el, acțiunile proprii afectau o singură persoană, cea proprie, iar acum comportamentul său are ramificații asupra altora. Acum simte o mare responsabilitate pentru cei care trăiesc în continuare în acest infern. ”În închisoare, sentimentul că nu am o voce îmi provocau mânie și frustrare. Așa că îmi voi dedica viața pentru a fi o voce a celor care trăiesc încă în infernul izolării”, a declarat Woodfox. 

Revelația cea mai tulburătoare din libertate este însă schimbarea profundă prin care a trecut societatea americană, consideră fostul deținut. Acesta își amintește că, în 1970, când a fost închis, societatea americană era una implicată, iar dezbaterile politice și sociale aprinse erau la ordinea zilei. Astăzi însă americanii par să fie subjugați de un singur gând, cel al propriei persoane. ”Este vorba despre mine, ce am eu nevoie și cum pot să obțin tot ce vreau Eu. Oamenii nu par să fie conștienți din punct de vedere social. De aceea există în continuare detenția solitară. Pentru că nimănui nu îi pasă”, a afirmat Woodfox. Indiferența publică, crede el, a permis menținerea acestei măsuri excesive, la care sunt supuși aproximativ 100.000 de americani anual. #ONU #Crima