În urmă cu puțin mai mult de cinci ani, întreaga lume privea pe canalele de știri, demonstrațiile din piața Tahrir din Cairo, în care poporul egiptean ieșit în stradă cerea răsturnarea dictaturii veche de 30 de ani a lui Hosni Mubarak, iar miza acestei revoluții era o democrație reală, demnitate pentru poporul egiptean ș un stat de drept. Roger Cohen un editorialist de la The New York Times face o analiză a acestui fenomen într-un articol postat în pagina electronică a acestei prestigioase publicații.

Membrii bărboși ai Frației Musulmane, cu corpurile lor devastate de tortura provocată de serviciul de securitate a lui Mubarak, au făcut front comun cu liberalii seculari egipteni și au îmbrățișat o cauză comună. Bărbați tineri și femei, cu ochii arzând de convingere, au declarat că cele 18 de zile ale demonstrațiilor din piața Tahrir le-au dat vieții pentru prima dată un înțeles și au demonstrat puterea lor de a efectua o schimbare. Ei au descoperit pentru prima dată că împreună pot construi un Egipt mai bun. Alaa al-Aswani, un romancier egiptean, a spus mulțimii: "Revoluția este o nouă naștere, nu doar pentru Egipt, ci pentru fiecare la nivel individual. Este ca și atunci când te îndrăgostești: vei deveni o persoană mai bună".

Au fost zile impetuoase. Era imposibil să clintești încrederea acestor oameni. Armata era impasibilă, Frăția Musulmană reținută și #Twitter-ul și-a demonstrat abilitate de a provoca schimbări majore nu doar în tehnologie ci și în viața socială. Era un val de entuziasm și de eliberare cum nu se mai văzuse de la Revoluția Română din 1989.

După căderea cu mai puțin de o lună în urmă a dictatorului tunisian, Zine el-Abidine Ben Ali, părea că lupta de decenii a dictatorilor arabi cinici care-i reprimau în special pe islamiștii fecunzi în incubarea teroriștilor jihadiști, a dat posibilitatea nașterii unei societăți mai deschise. În cazul Egiptului, unde trăiește aproximativ un sfert din populația lumii arabe, s-ar fi putut declanșa nașterea unei societăți civile semnificative, care ar fi putut înlocui umilirea cu demnitatea. Occidentul ar fi putut să scape de conspirația alimentată în mintea arabilor că este întreținătorul ipocrit al nelegiuirilor provocate acolo.

Dar nu a fost să fie. După cinci ani, revoluția din piața Tahrir este un vis spulberat. Prăpastia dintre spiritul civic manifestat acolo și teocrația brutală a Statului Islamic dezvăluie amploarea eșecului. Cine ar trebui să fie acuzați pentru acest eșec epic? Frăția Musulmană pentru că nu și-a respectat promisiunea de a nu contesta primele alegeri prezidențiale libere din Egipt? Armata egipteană unde corupția este atât de profundă încât nu a dat niciodată președintelui Mohamed Morsi (primul președinte al țării ales democratic în șase mii de ani de istorie) mijloacele de a guverna? Dictatorul sirian Bashar al-Assad pentru îngroparea în râuri de sânge a revoltei siriene? Banii Arabiei Saudite care i-a oferit cu cinism împotriva oricărui agent de liberalizare a transformării? Sau administrația Obama șovăielnică în tot procesul de schimbare din Orientul Mijlociu? Sau Occidentul, care a intervenit în Libia numai pentru a o abandona ulterior? Sau, pur și simplu imposibilitatea construirii unei societăți mai liberale, reprezentative într-o regiune în care Islamul politic nu invocă puterea oamenilor, ci autoritatea atotputernică a lui Allah?

Concluzia: Primăvara Arabă s-a transformat în Iarna Arabă, exponentul fiind acum coșmarul actual provocat de #Statul Islamic.