În luna aprilie a acestui an, decizia Ankarei de a cumpăra tehnologie pentru rachete defensive de la China (rachetele FD-2000) a stârnit îngrijorare printre membrii Organizaţiei Nord-Atlantice. „Turcia îşi reconfigurează discursul ca o ţară nealiniată, iar asta ne face să ne simţim extrem de neconfortabil”, a declarat o oficialitate de la Bruxelles, conform cotidianului american Wall Street Journal.

După venirea la putere, în 2002, a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) al lui Recep Tayyip Erdoğan, Turcia a început să-şi manifeste mai pregnant propriile interpretări, viziuni şi pretenţii în politica externă. Momentul emblematic al acestei reorientări a fost reprezentat de decizia Parlamentului turc, în martie 2003, de a vota împotriva prezenţei trupelor americane în Turcia, ca prim pas al invaziei în Irak. Acest refuz, precum şi protecţia efuzivă a kurzilor irakieni de către militarii americani au periclitat parteneriatul strategic dintre Turcia şi Statele Unite.

Fostul ministru turc de Externe, Ahmet Davutoğlu, se mândrea cu aducerea unei noi pax ottomanica în regiune, prin practicarea unui tip de politică denumită „zero probleme cu vecinii”, o abordare care ar fi putut face din Turcia liderul incontestabil al Orientului Mijlociu, prietenă cu toate regimurile islamiste rezultate din Primăvara Arabă. Acum însă, la graniţa sa, războiul civil din Siria şi, mai recent, gruparea teroristă Statul Islamic creează o mare instabilitate.

Decizia Turciei de a achiziţiona tehnologie militară din China nu este singura care provoacă neliniştea aliaţilor săi din Vest. La aceasta se mai adaugă alinierea Ankarei, în plan politic şi emoţional, în spatele unor grupări islamiste radicale, cum ar fi Frăţia Musulmană din Egipt și organizaţia palestiniană Hamas. Rapoarte neconfirmate vorbesc de un ajutor anual de 300 de milioane de dolari pe care turcii l-ar acorda organizaţiei teroriste din Fâşia Gaza. De asemenea, Turcia este acuzată pentru „relaţia privilegiată” cu Iranul. Incidentul de pe nava „Mavi Marmara”, din mai 2010, i-a oferit Turciei pretextul pentru radicalizarea discursului anti-israelian, ceea ce a provocat îngrijorări extreme în capitalele occidentale şi, mai ales, la Washington. „Incidentul flotila” a coincis cu momentul în care turcii băteau palma cu Iranul pentru îmbogăţirea uraniului şi votau în Consiliul de Securitate al ONU împotriva sancţiunilor impuse acestei ţări vecine lor. Turcia este suspectată că ar fi achiziţionat de la iranieni petrol aflat sub embargo-ul comunităţii internaţionale.

Însă ceea ce-i deranjează cel mai mult pe partenerii de peste Ocean este relaţia strânsă pe care Erdoğan o are cu Vladimir Putin, relaţie care i-a permis Moscovei să-şi menţină controlul strategic asupra transportului de gaze naturale către vest-europeni.

Cu toate acestea, în luna iulie a acestui an #NATO a adoptat o poziţie favorabilă faţă de Turcia şi s-a declarat în sprijinul dublei ofensive lansate de Ankara împotriva Statului Islamic şi a rebelilor kurzi din Irak. Conform cotidianului Curierul Naţional, Secretarul general al Alianţei, Jens Stoltenberg, a dat asigurări că „NATO urmăreşte îndeaproape evenimentele şi asigură aliatul turc de puternica sa solidaritate”. Totuşi, suma de factori negativi enumeraţi anterior ne dă sentimentul că NATO şi Turcia se află într-un punct crucial, minim, al relaţiilor dintre ele. Acelaşi lucru se poate spune despre relaţia Turciei cu Uniunea Europeană. Ankara menţine un ton dur faţă de Uniunea Europeană, iar reticenţele Franţei şi Germaniei sunt puse într-o postură ultimativă, Erdoğan cerând răspunsuri răspicate şi clare privind viitoarea aderare. Erdoğan i-a criticat pe cei care au acuzat Turcia de genocidul contra armenilor, de acum 100 de ani, şi s-a adresat UE pe un ton sfidător. „Hei, Uniune Europeană, nu avem nevoie de opiniile voastre, păstraţi-le pentru voi”, a declarat preşedintele turc, citat de Deutsche Welle. #SUA #Razboi