Un cronicar moldovean, scria în Letopisețul Țării Moldove„nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub vremuri”. Din păcate, noi, în acest areal, de o bună bucată de timp încoace trăim vremuri „second hand”. Scriam într-n articol anterior că a lua atitudine este o datorie a fiecăruia dintre noi, fiecare face asta în felul său, iar cei care iubesc literele, folosesc verbul.

Am publicat, anterior, un fragment din romanul lansat în 2015, la Casino Sinaia, romanul intitulat „Exilat în #ROMANIA”, pe care l-am gândit ca pe o operă despre oameni, pentru oameni. Ulterior, mulți mi-au spus că s-au identificat cu personajele și cu poveștile lor.

Anunțuri
Anunțuri

Împărtășindu-vă fragmente din acesta, e modul meu de a lua atitudine, ca cetățean.

„Acum sunt în Constanța, mai precis în Mamaia, este Joia Mare, în preajma sărbătorilor de Paște. Hotelul în care m-am cazat se numeşte „Albatros” și e cel mai cochet, cu vedere spre mare. De la balcon văd, cât cuprind ochii, albastrul pur. E o senzație plăcută. Orizontul și la propriu și la figurat e benefic omului. Întotdeauna, am căutat, conștient sau nu, și la vârste mai crude orizontul. În general, e liniște, însă, nu știu cum se face, acum, când m-am apucat să scriu, un idiot vorbește la telefon, cu aerul că face ceva important. Îl aud și îl apostrofez în gând. De ce tocmai acum? De vreo câtva timp, am băgat de seamă că, atunci când vrei să faci ceva, apare o piedică, trebuie să intervină o persoană să zică ceva, să se uite țintă, să te împingă chiar.

Anunțuri

Dacă nu e o persoană, atunci trebuie să fie o insectă. Se pare că liniștea este, în mod perpetuu, siluită de ceva sau cineva.

Să fie oare un blestem? Să fie globalizarea, efectul de seră de vină? Cineva trebuie să te bată la cap cu cine știe ce vorbărie goală. Ca să faci o treabă, cu adevărat importantă, trebuie să depui eforturi nu numai spre a face lucrul în sine, ci și spre a depăși numeroase piedici.

E un stres perpetuu. Și, oricât de precaut ai fi, tot se întâmplă să uiți ceva, să apară ceva inopinant, ceva inoportun și spontan, însă nu în mod plăcut. Pentru că stresul e ceva spontan. A tăcut persoana care vorbea la telefon fix când mi-am pus în gând să scriu, din când în când mai aud un da, se pare că voi fi nevoită să scriu având în fundal glasul stupid care poartă o convorbire la nesfârșit.

E cam ionesciană lumea de la o vreme încoace și până și tăcerea a devenit agresivă. În plus, tot mai multe lucruri ne agresează existența, tot mai multe lucruri și tot mai multe persoane.

Anunțuri

Spațiul și timpul ne sunt deopotrivă, încărcate de prea multe zgomote, prea multe vorbe, obiecte, un prea mult. Dacă nu ești selectiv, te copleșesc”.

Fragmentul acesta este anterior celui în care în plan central este povestea unor dosare, prin care încercam să redresez o situație, să repun în echilibru dreptatea pe care o consideram pierdută atunci. Justiția era singura cale de a îmi apăra drepturile înălcate, justiția, atunci, era un reper și un punct fix, de care puteai să îți anini speranța. Nu e de mirare că legile justiției stârnesc controverse, în ele, uneori stă echilibrul nostru al tuturor. Voi continua într-un alt articol, povestea „exilului" în România, cum spuneam, în vremuri second-hand, atitudinea este cheia, iar literații au verbul de partea lor, spre a-l împărtăși tuturor... #artă