Zilele trecute, am decis să merg cu prietenul meu într-un sat care ni se părea pustiu. Am trecut printre câteva case ruinate și spre mirarea noastră, am găsit o casă unde locuiau doi bătrânei. Am primit de la ei o lecție de viață pe care o voi ține minte mereu.

Am avut o discuție cu ei. Păreau foarte prietenoși.

„ De ce ați rămas aici, dacă toți au plecat?” am întrebat eu.

„ Au plecat cei care nu-și amintesc de istoria lor.” răspunse bătrânica.

„ A fost ceva deosibit în acest sat? S-a întâmplat ceva pentru care sunteți atât de atașați de el?”

Bătrânii ezitară puțin, dar continuară.

„În acest sat ne-am născut. În acest sat am copilărit.

Anunțuri
Anunțuri

Aici ne-am întâlnit și ne-am logodit. Aici am înmormântat tot ce am avut mai scump pe lume. Nu puteam abandona.”

„Ce anume ați înmormântat?” am întrebat eu destul de speriată și dezamăgită.

„Părinții, copiii, amintirile. Toți au decedat într-un accident tragic. Deportările în Siberia. Aici am pierdut tot și aici am luat-o de la început. Aici am înțeles că e locul nostru. Locul strămoșesc. Cum puteam abandona casa pe care am zidit-o pai cu pai și cărămidă cu cărămidă? Voi tinerii sunteți atașați de case etajate, telefoane mobile și toate lucrurile astea care nu au valoare. Adevărata valoare este dragostea și nimic alt ceva.”

Ne simțeam inimile strânse, dar suntem trebuia să mergem mai departe.

„Dar oare cum ați reușit să fiți împreună 65 de ani?”

„Înțelegeți voi, tinerilor, atunci erau alte vremuri.

Anunțuri

Era o perioadă când lucrurile se raparau odată ce se defectau, nu se aruncau și se luau altele. Așa a fost și cu noi, dacă ne certam, reparam totul fără eșecuri. Ne iubeam, și o facem în contiunuare. Dragostea pentru acest loc a crescut odată cu dragostea noastră, de aceea nu vom abandona, suntem prea atașați.”

Bătrânica a intrat în casă și ne-a invitat și pe noi. Era casă foarte promițătoare în interior. Amândoi am rămas destul de mirați. :

„Vedeți acest măr?”. Noi încuviințaserăm din cap. „Cum vi se pare vouă?”

„Pe jumătate stricat” a răspuns prietenul meu.

„Eu însă, îl văd pe jumătate bun.”

Optimismul bătrînei era de nedescris. Atunci înțeleserăm de ce nu au părăsit acel sat. Ea vedea mereu partea bună a lucrurilor. Ne-a mai arătat și niște poze cu familia lor. Ambii vorbeau cu mândrie despre faptul că cei șapte fii ai lor au fost militari și șefi în departamentul de militărie. Nu s-au plâns că nu ar fi avut condiții.

Trebuie să luăm exemplu de la acești bătrâni. Să învățăm cum să prețuim lucrurile cu adevărat. #Basarabia #Credinta #Canicula