În ziarul Adevărul din 27 martie 2017, fostul ministru al culturii, domnul Andrei Pleșu face un ”autodenunț”. În opinia mea, ce a scris domnia sa este așa ... la limita dintre seriozitatea cu care trebuie abordat un subiect și persiflarea necesară derizoriului, dacă obiectivul este trimiterea subiectului în derizoriu.

Si am impresia că fostul ministru asta a și dorit ... să ducă discuția în derizoriu!

Acest ”autodenunț” nu vine așa cum s-ar crede din dorința de a se ”pune ca jertfă” la dispozitia autoritatilor, ci din nemiloasa și îndelunga presiune socială cu privire la clarificări necesare, legate de ... cum a ajuns fosta Editura Politică în proprietatea Domnului Gabriel Liiceanu?

Dincolo de multe întrebări care se deschid odată cu afirmațiile categorice scrise în ”autodenunț”, una m-a pus serios pe gânduri.

Anunțuri
Anunțuri

Întâi pentru că nu mă asteptam ca fostul ministru să fie un om care ascunde meritele altora, apoi pentru că aceste merite mai sunt încă vii în memoria cititorilor români, care faceau cozi la librarie când Editura Politică scotea pe piață o nouă carte.

Ca să nu ”eludăm meandrele concretului”, concret este vorba despre ce afirmă Andrei Pleșu că avea Editura Politică la preluarea ei de către Gabriel Liiceanu: ”patrimoniu” preluat de Humanitas de la Editura Politică consta într-un spațiu (închiriat până azi) în corpul Casei Scânteii (devenită ”Casa Presei Libere”), mobilierul aferent, și operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin și Ceaușescu, plus broșurile de propaganda ale ”partidelor frățești”.

Parcă nu-mi vine să cred ochilor când citesc! Oare, toată memoria mea de cititor fervent și împătimit cumparător de carte, de om informat cu privire la traduceri de marcă ...

Anunțuri

se duce de râpă? Nu! A reduce patrimoniul Editurii Politice la operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin și Ceușescu este o oroare intelectuală care mă pune pe gânduri în ce priveste caracterul celui care, prin omisiune, ascunde adevăratul patrimoniu al Editurii Politice.

Memoria nu mă înșeală ... la Editura Politică a apărut Șocul Viitorului (1973) si Al Treilea Val (1983), de Alvin Toffler, futurolog american. La nici trei ani de la publicarea lor in SUA, aceste doua opere fundamentale erau deja traduse și date publicului în România.

Ca să nu mă hazardez în afirmații mă duc la biblioteca personală și în mai puțin de un minut țin în mană cinci cărți publicate de Editura Politică:

1. Cercul care se inchide, de Barry Commoner, 1980;

2. Pași peste granițe, de Werner Heisenberg, 1977;

3. Logica dinamică a contradictoriului, de Stephane Lupasco, 1982; aceasta lucrare se bucură și de un ”Cuvânt Înainte” de Constantin Noica, filosoful român cu care Andrei Pleșu si Gabriel Liiceanu cochetează oarece ucenicie!

4.

Anunțuri

Creierul lui Broca, de Carl Sagan, 1989;

5. Megatendințe, John Naisbit, 1989

Aceste câteva titluri, pe care le-am fotografiat pentru voi, dragi cititori, sunt valoroase și astazi. Mai adaug câteva fotografii cu planurile editoriale ale Editurii Politice ca să fiți corect informați cu privire la Editura Politică și să realizați că Marx, Engels, Lenin și Ceaușescu nu erau nici cât negru sub unghie majore preocupări editoriale.

Editura Politică a publicat pentru prima data Jurnalul Politic al Martei Bibescu. Editura Politică a publicat pe Karl Jaspers, pe Weinberg (Primele trei minute ale universului), pe George Uscătescu (Proces Umanismului) pe C. Wright Mills (Imaginatia sociologică), pe C. Levi Strauss (Antropologia structurală), pe Toynbee (Orașe în mișcare), pe Schrodinger (Ce este viata? Spirit și materie) și pe mulți mulți alții!

Generația născută după 1980 va avea o surpriză placută despre Editura Politică, dacă va dori să-i consulte publicațiile la biblioteci.

Drepturile de autor și traducerile din operele somităților - pe care le-am menționat doar în mică măsură - sunt adevăratul patrimoniu al Editurii Politice, adică ... exact ceea ce omite fostul ministru Pleșu să spună atunci când vorbește de patrimoniul acesteia. #Pleșu Liiceanu #Editura Politică Humanitas #patrimoniu nematerial