4 noiembrie 2012 a devenit o zi de neuitat pentru mine, când am rămas singur printre străini, cu doar 90 de euro în buzunar, nici rucsac nu aveam. Ajunsesem cu o seară înainte la Lendava, în Slovenia.

 Veneam pe jos din România, Târgoviște, plecat din 9 octombrie. Este vorba de expediția "Speranța Unui Vis" inițiată de mine. Nu am plecat așa, să-mi iau lumea în cap sau să arăt eu cât pot merge pe jos. Nici să-l imit pe Badea Cârțan, pe care oricum nimeni nu-l poate egala. Era o expediție oficială, finanțată parțial de către Consiliul Local Municipal de la Târgoviște cu suma de 3500 de euro, insuficientă datorită calculelor mele greșite.

Anunțuri
Anunțuri

Mă duceam să vorbesc străinilor frumos despre Târgoviște, români, țara mea și mai ales să cunosc cum trăiesc cu adevărat conaționalii din străinătate. Trebuia să trimit mesajul meu de mai bună înțelegere a românilor, de schimbare în cât mai bine a imaginii noastre ca popor pentru europenii aceștia uneori cam plini de ei.

Mașina de monitorizare mă asista de la distanță, nu aveam voie să mă urc în ea decât în situații delicate care au fost puține. Am făcut eu sau șoferul fotografii relevante, care arată  elocvent parcursul meu, sunt mii într-un album unic. Alesesem ca țintă Roma, Columna lui Traian. Dar mașina de monitorizare, un Matiz amărât, se defectase, nu mai pornea ca să poată șoferul, amicul Guzi, martor al efortului meu, să plece înainte câte 3-4 kilometri ca să mă aștepte și apoi tot așa.

Anunțuri

Am luat o decizie radicală: Să renunț la echipamente, stații, energizante, mâncare, pantofii de rezervă. Guzi a pornit mașina și dus a fost înapoi spre România în vreme ce eu am mers mai departe singur îndesând totul într-o geantă amărâtă. El nu trebuia să oprească micuțul autoturism pe drumul spre întoarcere că nu mai avea cine să-l împingă.

Cu lacrimi în ochi, am înaintat. Trebuia să merg mai departe, neapărat, să mă dau mare cu românii mei și cu țara mea, cu steagul pe care-l purtam mereu și-n suflet și pe brațe. Am izbutit să cumpăr un rucsac. Cu aproape 20 de kilograme în spinare înaintam. Paralizasem de două ori în viața mea în trecut și nici cu ficatul nu stăteam prea bine. Dar am mers înainte.

.

Pe Facebook românii din #Diaspora s-au mobilizat. Au înțeles că eu merg să transmit un mesaj de încredere tuturor, să vorbesc străinilor despre noi, să-i cunosc la fața locului, cum voi putea. Toți au devenit personaje și eroi în cartea mărturie pe care am scris-o ulterior despre toate acestea, Pribeag pe drumul viselor.

Anunțuri

Am fost copleșit de mărinimia românilor din diaspora, au plâns unii odată cu îndârjirea mea. M-au ajutat financiar din puținul și cu puținul lor, să pot înainta, să am cu ce să-mi cumpăr mâncare sau să plătesc cazările.

Scriitorul Iancu Samson mutat la Cannes, Corina D. din Bologna, români simpli, Lidia Fichiosi ulterior de la Arezzo, Doina Bălan, Nicoleta Simion, Eliana Dogaru tot din Arezzo, preotul din Viterbo, oameni din Sacile, Cati F, Mihaela Gradinaru din țară chiar și alții...m-au ajutat...de câte ori scriu despre toate acestea amintirile unice îmi provoacă emoții... am văzut cum muncesc și trăiesc românii în străinătate. Sunt deosebiți. Sunt ca o inimă a frumuseții sufletești. Sunt stele care strălucesc și ard făcându-și prin muncă onestă de ani și ani o viață demnă.

La final pot să spun că eu am mers din poartă-n poartă să înțeleg românii din diaspora pe o distanță de 2200 de kilometri. Ziua de 4 noiembrie 2012 a fost începutul unei noi vieți pentru mine. A fost ziua când acești conaționali, plecați departe de țara lor, au devenit a doua mea inimă, nu doar cei din țară. Jos pălăria pentru românii din străinătate! Acum trăiesc și eu în diaspora. Dar am venit aici din dragoste nu din interes, ca să ne înțelegem. Cât voi trăi, că voi fi jignit sau apreciat, eu voi iubi România și românii! Acum sunt un om fericit și împlinit sufletește măcar și am rămas același mereu, ca orice om simplu.   #Romani de pretutindeni #romani in Italia