Dragă Ofelia, nu mă cunoşti, nu te cunosc. Nu m-ai citit, nu te-am citit. Acesta nu este un articol-mesaj prin care să îmi permit să te critic ori să dau sfaturi. Nu suntem în asemenea "confidenţă", cum se mai spune în mod devenit un soi de cutumă pe aici prin Italia. Eu sunt un simplu om. Mai mult nu contează să spun despre mine.

Am văzut, ultimul, ca de obicei, o informaţie în centrul căreia erai tu, tristă, dezamăgită, lipsită de orice speranţă şi mai ales curioasă în chip aparte să vezi ce e "dincolo". O să îţi spun că orice om de pe lumea aceasta ajunge în lumea veşnică, indiferent că vrea sau nu vrea, odată şi odată.

Anunțuri
Anunțuri

În general, la bătrâneţe.

Am citit motivaţia ta de a-ţi pune capăt vieţii ca şi ce scriau mijloacele de informare. Pentru mine, acele televiziuni care te-au invitat în emisiuni nu sunt tocmai corecte, măcar dintr-un anumit punct de vedere. De ce? Pentru că ele căutau senzaţionalul, nu ca să îţi promoveze capodopera. Sună dur, dar poate fi un adevăr. Am citit şi comentariile răutăcioase la postările tale sau prin alte părţi. Să ştii că nu pentru că au suflet rău au comentat unii împotriva ta, uneori mai mioritic, ci pentru că sunt pragmatici. Oamenii au tot soiul de probleme de viaţă, tu, eu, ceilalţi, noi toţi. Nu toţi înţeleg anumite lucruri şi ştii cum e, fiecare poate avea dreptatea lui.

Eu ştiu cum e să fii neînţeles ca poet. Partenera mea de viaţă, l-a cunoscut pe Bobiţă Bănescu, a şi scris un articol în revista creată de mine şi lucrată aici, în Italia.

Anunțuri

O doamnă distinsă, Ana- Maria Spătaru, chiar a amintit de acel caz. Dincolo de chipul unui poet, există lupte lăuntrice nemaiîntâlnite din punctul său de vedere. Ai avut temerile şi apoi dezamăgirile trăite şi de Jean-Paul Sartre, consemnate apoi destul de elocvent în romanul său "Greaţa", te-ai trezit singură într-o lume tot mai rece. Nu eşti singura!

Cred că tu ai gândit în subconştientul tău ca şi Eugene Ionesco, cel care a zis despre societate că "nu este capabilă să desfiinţeze tristeţile oamenilor".

Încerc să îţi spun că uneori cerem prea mult de la cei dragi, fără să ne dăm seama. Nu întotdeauna sunt ca noi, ei au trăit o altă viaţă, alte vremuri şi nu se mai pot schimba la anii care duc spre bătrâneţea tot mai grea şi ea.

Încerc să îţi mai spun că sinuciderea nu e niciodată soluţia unei rezolvări de ordin personal. Putem proba în fel şi chip reacţia oamenilor la intenţiile noastre, putem avea frustrări justificate sau nu, putem orice. Dar noi, poeţii, scriitorii, nu avem dreptul să murim niciodată.

Anunțuri

Dacă insistăm să scriem cât mai frumos atunci şi după ultima suflare, ceea ce am creat ne va duce în nemurire, în istoria culturii şi a creaţiei literare ori a inimilor celor care ne-au citit şi înţeles.

Poezia este încă citită. Totul e să perseverăm, să luptăm, să credem mereu în noi înşine.

Ce ai spune dacă ţi-aş mărturisi că acum vreo două săptămâni am fost la cules de struguri şi că în dreapta mea era un primar care muncea cot la cot cu mine iar în apropiere chiar patronul? Vezi? Sunt un om simplu. Nu contează ce fac în rest, nu contează că peste vreo lună sau două îmi apare următoarea carte. Pot să scriu poezie şi sunt provocat de trăsăturile generale ale vieţii să mă ajut singur, iubindu-mi părinţii, copilul, familia şi dragostea de poezie ori de proză.

Eu doar am încercat să îţi spun câteva cuvinte. Mesajul meu e simplu: Te provoc să fii fericită, încrezătoare, poetă şi să iubeşti oamenii. Strânge din pumni şi rămâi cum eşti. Restul e poveste. O să îţi citez la final câteva versuri ale poemului meu din volumul "Colţ de Cer", unicul de versuri că restul sunt romane, poate ajută, nu ştiu:

"Să crezi mereu în steaua ta

Să crezi în fericire

Şi timpul tău, va exista,

Mereu, în nemurire

 

Din al tău suflet să alungi

Tristeţea tinereţii,

Şi doar aşa ai să ajungi

În frumuseţea vieţii".

Cu drag, scriitorul Adrian Melicovici  #Diaspora #Romani de pretutindeni #romani in Italia