Asistenţa socială îşi are începuturile încă de pe vremea romanilor dar apare târziu ca şi domeniu profesionalizat, odată cu apariţia legii elisabetane a sărăciei, în anul 1601 - The Poor Law. Această lege stipula responsabilitatea statului pentru persoanele care nu-şi puteau asigura un trai de viaţă independent. Comunităţilor locale le revenea responsabilitatea prevenirii cerşetoriei dar şi cooptarea cerşetorilor în activităţi. În acest sens, şi parohiile jucau un rol important întrucât asigurau spaţiul de dormit, hrană şi educaţia celor nevoiaşi.

În esenţă, acest cadru s-a păstrat şi în zilele noastre cu mici diferenţe.

Anunțuri
Anunțuri

Mai precis, statul şi-a asumat întreaga responsabilitate privind educaţia(obligatorie) copiilor până la vârstă majoratului, inserţia/reinserţia socială a celor marginalizaţi, instituţionalizarea copiilor abandonaţi de familie din varii motive, oferirea de servicii sociale pentru aceia care prezintă vulnerabilităţi socio-economice, etc. Cât priveşte Biserica, această şi-a păstra un rol pur religios (şi decorativ, aş adăuga).

Nivelul de trai în România este cunoscut, situaţia economică de asemenea cunoscută, sistemul de învăţământ într-o continuă schimbare şi "ajustare" iar pentru cei instituţionalizaţi, o bună educaţie reprezintă unica şi cea mai bună şansă la un viitor mai bun. Copii sunt viitorul oricărei naţiuni iar educaţia joacă un rol determinant în acest sens. Dacă vorbim de resursa umană, un copil needucat devine un adult incapabil de autodeterminare, cu şanse minime de integrare pe piaţa muncii şi, implicit, şanse reduse de supravieţuire.

Anunțuri

Pentru copiii instituţionalizaţi, statul joacă un rol cu atât mai semnificativ în dezvoltarea lor pe toate planurile. Aceşti copii suferă d.p.d.v emoţional din plin datorită abandonului, iar statul devine un părinte surogat. Această realitate cere servicii de calitate bună pentru asigurarea unei şanse reale a copiilor la o viaţă bună, şansă la un loc de muncă, şansă la un cerc social sănătos care să le ofere securitate emoţională şi pârghiile necesare pentru dezvoltare personală şi profesională sănătoasă.

Din cauza acestor considerente, pun problema criteriilor de selecţie şi angajare în D.G.A.S.P.C (şi nu numai).

Un C.V. profesional bun este necesar, cunoştinţe în domeniul psihologiei şi asistenţei sociale sunt de asemenea necesare însă, consider că fără ceea ce actualmente numim inteligenţă emoţională şi socială, un angajat nu va putea performa pe termen mediu şi lung. De ce? Pentru că omul este o fiinţă socială şi implicit are nevoie de alţi oameni cu care să comunice şi cu care să creeze legături sănătoase.

Anunțuri

Un copil în plin proces de formare este cu atât mai mult dependent de legăturile formate (sau în dezvoltare) iar calitatea acestora va afecta parcursul acestora în societate.

Mediul în care un copil instituţionalizat creşte îl va forma într-un adult care fie se va angaja pe un post decent, va dezvolta prietenii şi relaţii profesionale decente, îşi va întemeia o familie, fie va tâlhări, înjura, ignora orice responsabilitate a propriilor acţiuni şi în final, va ucide.

În final, lansez două întrebări: Ce fel de adulţi vor deveni copii instituţionalizaţi? Este Statul Tutore sau Călău? #Psihologie #Relatie