Nici măcar nu vei fii sigur dacă s-a sfârșit cu adevărat. Dar un lucru este sigur. Când ieși din furtună, nu vei mai fi aceeași persoana care a intrat. Nu sunt sigură de cum am reușit să-mi păstrez ființa, după ce a călcat cu tălpile-i goale pe arsele speranțe, după ce trupul mi-a fost zgâriat când eram rătăcită prin codrul poveștii mele. Crengile ascuțite mi-au marcat sufletul și le-am urât pentru amărăciunea prin care m-au făcut să trec.

Până în ziua când vântul rece a încetat să mai bată și odată cu revederea soarelui, întunericul dispărând, am putut vedea și înțelege atunci că zgârieturile făcute de frunze, perforarea sufletului meu de crengile aspre, au spart globul în care-mi țineam încuiate trăirile și visele. Și prin găurile proaspete ale spiritului meu bătrân, s-a scurs toată durerea, acea fântână de răutate necăcioasă, strânsă din rădăcinile omorâte ale luptelor pe care le-am dus cu propria-mi inimă sălbatică și făr' de ochi căprui și visători.

Copacul a fost salvarea mea. Pomul care a stors dorința și agonia din mine, cu ale cărui fâșii de tulpină arsă și bătrână, îmi scriu acum cuvintele ce prind viață la atingerea luminii dintre frunze. De-asta inhalez inspirație de fiecare dată când îl privesc, și cum îmi cad bucăți de lumină, printre crengi, pe retină, simt în inimă o liniște deplină chiar în mijlocul viscolului. Iar frunzele roșiatic ruginii ce-mi mângâie mereu părul dezordonat, îmi vor amintii în fiecare zi, că n-am plecat singură la drum. Râul întunecat, crescut din aroma mugurilor eșecurilor mele, ca într-o explozie, ieșea din mine și se evapora către pământ, toxicul din mine murea într-un sfârșit. Și cum îl priveam prelingându-se pe pietrele căzute din a mea agonie, îmi scriam din țărână și nomol povestea pe pământul gol.

Infecția rămasă din visul meu exasperant și apus, parcă fugea de organele mele, în clipa în care noroiul din interiorul meu a fost atins de căldura luminișului îngust din inima mea, singura moleculă care mă mai iubea. Sclipirea aia minusculă și orbitoare ca o scânteie ruptă din miezul unui soare roșu. Aceea care a ars blestemul din mine și l-a topit cu #Iubire până la evaporare. Ultimul strop de speranță m-a salvat de la secetă, exact când credeam c-am să mor. Tot ce mai rămăsese în sufletul meu, acum curat, era acea sclipire caldă și jarul din piatra veche ce-o purtam și aproape credeam că-i parte din mine. Mă simt atât de ușoară acum, ca un nor de cer alb. Liberul spirit ce-mi conturează ființa mă plimbă printre culmi, ca și cum ar sufla un fulg spre cer dar nu-l lasă să cadă lin pe pământ, ci-l dansează deasupra potecii făcută din frunzișul pădurii lui Dumnezeu, salvarea. Jarul ce-mi păzește sufletul golit de foamete și viermi, îmi este pofta de valsul pomilor. Când uit să aduc zâmbete și fericire sau când privesc spre ceva fără a vedea, crengile se-nclină spre jar, care la resimțirea vântului se-aprinde și mă frige puțin, să-mi zică să fiu mai atentă, să fac bine. Și după ce văd în fața mea un om și-un surâs, ușor se stinge și hrănindu-mă cu o lacomă poftă de viață, mă duc să culeg alți muguri, bucurii. #Psihologie #Terapie