Era mereu îmbrăcat cu un palton gros în anotimpuri reci, veşnic nebărbierit dar cu vocea strigând în dreapta şi-n stânga, aievea sau la propriu, acelaşi refren, niciodată uitat. Vara, îşi ştergea fruntea cu dosul palmei, căutând uneori cana cu apă rece de lângă el, adusă de cine ştie ce suflet bucuros să îl asculte cu nesaţ.

Aţi ghicit, este vorba de cobzarul român. El nu are moarte chiar dacă nu-l vedem. Este o istorie a dorurilor noastre, dintotdeauna, oriunde ne-am afla.

Ce legătură are cobzarul cu vremurile de astăzi? Are, pentru că zilnic, românii se urcă în avion, maşină, autocar şi pleacă în altă ţară, atraşi de pespectiva unei alte vieţi, mai bune.

Anunțuri
Anunțuri

Şi-atât.

La fiecare oră, aterizează un avion pe câte un aeroport al lumii, în cine ştie ce ţară. Pe autostrăzi, e un continuu du-te-vino al autocarelor care poartă sute de conaţionali spre casă sau dimpotrivă, în altă parte.

Ajungi în cine ştie ce loc şi unii români, poate prea mulţi, se dezic de ţara lor, spun că nu mai vor să audă de România. Parţial, în reproşurile lor, au dreptate. Dar cobzarul, e acolo, fără să fie vizibil. Dacă tu, străinule de ţara ta, vei vedea un cobzar la primul popas de autostrada care te duce departe de locul natal, s-ar putea să îţi placă. Pentru că nu e cerşetor care nu vrea să muncească şi nici vreun infractor mediatizat într-o publicaţie italiana ori din Marea Britanie.

El e tradiţia şi romanţa clipei când ţi-a plăcut să-l asculţi, la un pahar de vin, într-un han oarecare.

Anunțuri

El e cel care face ce "ştie mai bine". Degetele lui, în arc peste timp, s-au plimbat peste corzile cobzei ca nişte vibraţii ale unui talent uitat acolo, între noroaiele uliţei de la ţară.

Amărăciunea vieţii din existenţa înaintaşilor noştri, s-a rătăcit între poveşti de iubire şi tresăriri ale unei simplităţi de societate umană văduvită totuşi fericit de progresul tehnic de astăzi. Căci tot astăzi, parcă e şi un regres al spiritualităţii.

Nu mai există romanul Cartea Nunţii, unde Vera era sărutată de Jim în întunericul temporar al trenului care-i purta, întâmplător, pe amândoi, la aceeaşi destinaţie. Călinescu nu era doar critic literar ci şi un sentimental, măcar prin scrierile sale.

Nu se mai citeşte Istoria Unui Galbân şi orice "letopiseţ" a rămas acolo, în romanţa cobzarului cu care tu, omule care eşti în altă ţară, nu vei semăna niciodată aşa cum nici el nu va semăna cu povestea vieţii tale de pe alte meleaguri decât cele unde te-ai născut.

Tu munceşti, românule, te uiţi mereu pe portalul unde cauţi un bilet mai ieftin, deseori fără întoarcere imediată în România.

Anunțuri

Vrei ceva normal, ca orice fiinţă umană. Dar oricât de mult te-ai împlini în viaţa ta, oricâte realizări ai avea, poate că farmecul cântecului de pe uliţa satului nu va fi niciodată egalat.

Mă gândeam că Vitoria Lipan are şi ea povestea unei căutări. Da, "Baltagul" a rămas unealta unei crime dar cartea, mai ales cartea, explică tâlcul alergării după mai mult, inclusiv al strămoşilor noştri. Şi mai explică şi jelania unei femei care a văzut dincolo de "codrul" verde cât de rău e fără "omul ei".

Nu e bine ca cineva să se înstrăineze definitiv de ceea ce a lăsat în urmă. Poate că Vasile Alecsandri avea mare dreptate când spunea că "sufletul românului e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie"

Aşa suntem parcă şi noi, pribegii străinătăţii, fără cobzar, câteodată. Nu mereu dar se întâmplă. Cine ştie, poate că unii ar da o avere ca dimineaţa, atunci când trebuie să plece la servici, să mai audă ecourile cobzarului român de la colţul uliţei pe drumul străinătăţii, măcar o dată. #Diaspora #Romani de pretutindeni