Celebrul patruped care asteapta langa linia de tramvai numarul 41, isi cauta stapanul de luni de zile, crezand ca-l va regasi candva. Poate a imbatranit si i-au disparut reflexele dar amintirea chipului celui care l-a mangaiat chiar si pentru o clipa, i-a ramas adanc intiparita in memoria sa canina. Induiosatoarea sa incapatanare frizeaza pe alocuri limitele acceptabilului si ale inteligibilului. Chiar si asa, exista o latura mult mai trista, care nu au putut-o dezvalui savantii si nici medicii veterinari.

Cu cativa ani in urma, aflat intr-o vizita la manastirea Petru Voda, un profesor universitar din Piatra Neamt a povestit o intamplare neobisnuita. Infricosatoare si lamuritoare se pare pentru toti iubitorii de animalute. Aflat pe prispa chiliei, celebrul duhovnic Iustin Parvu a fost vazut foarte mahnit si tulburat iar cand a fost intrebat de ce, a raspuns printre lacrimi ca i-a murit un prieten bun, motanul. Moartea felinei i-a adus se pare si revelatia mortii fiintelor necuvantatoare.

Celebrul staret nemtean a afirmat cu adanca mahnire, ca a constatat nu de putine ori ca, in pragul mortii, fiintele necuvantatoare se uita cu ochii pierduti la stapanul lor, cersind mila si indurare. De ce? Intreaga creatie a cazut din nemurire dupa pacatul protoparintilor nostri si a devenit muritoare din nemuritoare. Iustin Parvu a mai adaugat ca animalele nu realizeaza ca vor muri iar cand vine clipa cumplita, se agata cu disperare de orice speranta, de orice sansa de a nu pieri. Pentru ca ele au fost dezmostenite de Nemurire din cauza pacatelor omenesti.

Blanosul de pe linia de tramvai 41 va fi inghitit de huma insetata de reabilitarea noastra, a oamenilor. Cu ochii umezi si instinctivi, se va intinde si va atipi, neintelegand ce se petrece cu el, de ce nu mai poate latra, de ce nu mai poate roade un ciolan gros. Mangaierile oamenilor se vor estompa intr-un vis halucinant si vor deveni opace. Blanosul se tulbura probabil, nu doar pentru ca nu-si mai vede stapanul, ci si pentru ca nu intelege de ce il bate ploaia rece si gerul, pe el, care, candva fugea nestingherit intr-un loc plin de verdeata si de lumina, fara teama si fara durere, unde nu era nimic din toate acestea. Pe el, care dadea din coada, scuturand toate cometele, veselind toate stelele.

Parintele Iustin Parvu a disparut dintre noi dar a ramas aceasta revelatie comprimata intr-o lacrima amara varsata pe prispa chiliei sale. Staretul credea ca Bunul Dumnezeu ne poate da inapoi tot ce ne-a fost drag candva, doar dupa ce ne vom ispasi pacatul ancestral. Blanosule nu fi trist, stapanul tau te va cere probabil cuiva, intr-o lume fara sfarsit, inapoi! 

#Google