Era o seara anosta de vineri , ca toate celelalte din perioada comunista. Pe vremea aceea se invata si se lucra si sambata. Eram in ultimul an de gimnaziu al unei scoli dintr-un oras de provincie. Locuiam cu parintii intr-un apartament aflat la primul etaj al unui bloc de patru etaje. Abia ne mutaseram dupa ce casa cu curte si gradina in care imi petrecusem primii ani ai copilariei fusese demolata de buldozerele socialismului. 
Imi facusem lectiile pentru a doua zi , zi de sambata cand aveam ore mai lejere si mai putine. La singurul post de televiziune care exista , rula un film bulgaresc , tin minte si acum "Dulce si amar" se numea si era mai plictisitor decat puteam suporta. Am inchis televizorul alb-negru care abia il achizitionasera parintii , Opera H2 , produs in RSR . Am luat una din cartile mele preferate , Winnetou de Karl May si m-am dus in dormitor , am aprins veioza si m-am urcat in pat "sorbind" cu placere aventurile asternute pe hartie ale eroilor mei preferati. Ceasul era putin peste orele 21. 
Nu m-am bucurat prea mult de lectura , cand toate lucrurile din jurul meu au inceput sa "danseze" din cauza seismului. Veioza a cazut peste mine in pat , lustra din tavan se balansa infricosator in timp ce din sufragerie se auzeau zgomotele bibelourilor dragi mamei cum se spargeau , cazand de pe rafturile bibliotecii. Parintii mei erau in bucatarie , in celalalt capat al apartamentului iar taica-meu striga la mine in tot acest vacarm sa ma asez sub tocul usii. 
Parca il vad si acum , panicat , incercand sa ajunga la mine sa ma protejeze. Sincer , nu mi-a fost frica in acele momente , pur si simplu constientul meu fusese luat prin surprindere si n-a avut timp sa reactioneze. Abia mai tarziu , dupa cele cateva replici mai mici ale seismului principal am realizat primejdia in care fusesem. Am iesit afara , toti vecinii din bloc , cu mic , cu mare , asteptand disparitia totala a replicilor. 
Din fericire blocul in care locuiam era construit din placi de beton care nu suferisera decat fisuri minore , singurele pagube constand in distrugerea diverselor obiecte cazute pe podeaua fiecarui apartament. Dupa cateva ore de tremurat in fata blocului , ne-am reintors fiecare la casele noastre, incercand sa prindem cateva ore de odihna , lucru destu de dificil insa. 
Abia a doua zi am realizat amploarea catastrofei , cutremurul distrugand majoritatea blocurilor si cladirilor construite din caramida , printre care si scoala la care invatam. Bucuria ca vom avea o vacanta in plus (pana la finalizarea reparatiilor scolii) ne-a fost anulata de vestea ca vom invata la o scoala vecina , care fiind o constructie mai noua rezistase seismului
Seara zilei de dupa cutremur am fost pentru prima oara atras de stirile de la "Telejurnal" , pe care de obicei nu le sufeream. Stiri care m-au ingrozit , afland ca actorul meu preferat Toma Caragiu , murise intr-un bloc prabusit din Bucuresti si ca cele cateva zeci de secunde ale seismului curmasera viata a 1.600 de oameni , distrugand 35.000 de locuinte. 
Privind inapoi dupa 38 de ani , pot spune ca fiecare dintre toti cei ce am trait experienta cutremurului ne putem considera norocosi ca am trecut cu bine una dintre "cumpenele" vietii. Puteam fi in oricare alt loc , mai mult sau mai putin sigur pentru siguranta noastra si ne puteam numara printre cele 1600 de victime. Drept pentru care aduc al 38-lea omagiu tuturor nevinovatilor care si-au pierdut viata in seara zilei de 4 martie 1977. Dumnezeu sa-i ierte !