În cele trei judeţe din sudul Basarabiei care, prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost retrocedate Principatului Moldovei, înfăptuirea reforme agrare constituia o condiţie obligatorie a modernizării economice. În primăvara anului 1864, M. Kogălniceanu, aflat în fruntea guvernului, accelerează legiferarea şi realizarea reformei rurale. Pentru a convinge pe ţărani că este decis să realizeze reforma rurală, Kogălniceanu a dispus să se dea proiectului de lege, prezentat Camerei Deputaţilor, cea mai largă publicitate.

La 16 martie, mesajul domnesc şi proiectul de lege rurală au fost publicate în «Monitorul oficial», în ziarele «Buciumul» şi «Românul».

Anunțuri
Anunțuri

La 14/26 august 1864, Al. I. Cuza a promulgat legea rurală. Aceasta prevedea împroprietărirea ţăranilor în mod diferit din punct de vedere a mărimii loturilor, pentru Ţara Românească, Moldova şi judeţele #cahul, #bolgrad şi #ismail din sudul Basarabiei. Cuantumul pământului alocat ţăranilor era stabilit după numărul vitelor fiecărui sătean. Astfel, în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, în afara vetrei satului care devenea proprietatea comunelor rurale, s-au dat sătenilor pălmaşi, lipsiţi de vite de tracţiune, loturi de două fălci şi 70 prăjini (3,0517 ha); sătenii mijlocaşi, cu doi boi şi o vacă, erau împroprietăriţi cu patru fălci şi 13 prăjini (5,7635 ha); ţăranii cu patru boi şi o vacă primeau în posesie şase fălci şi 30 prăjini (8,6734 ha).

Pământul expropriat de la moşieri trebuia să nu depăşească două treimi din întinderile moşiilor.

Anunțuri

În lege se menţiona că pădurile rămâneau în proprietatea moşierilor şi nu se luau în calculul de expropriere. În primii 30 de ani de după reformă, ţăranul avea dreptul să vândă lotul cu care a fost împroprietărit doar consătenilor săi sau comunii în care locuia. Cetăţenii în vârstă, răzeşii fără pământ sau cei cu puţin pământ, văduvele şi sătenii neclăcaşi nu au fost împroprietăriţi. Ei au primit numai loc de casă şi o grădină. Tinerii căsătoriţi au primit dreptul de a fi împroprietăriţi pe moşiile statului.

Pe lângă aceasta, în sudul ţinutului cea mai mare parte a pământurilor (270 mii din 320 mii de desetine) se afla în posesia ţăranilor de stat şi a coloniştilor care, potrivit legii din 1864, căpătau în proprietate pe cap de familie câte 30 şi 50 de desetine (32,7 ha şi, respectiv, 54,5 ha), în condiţii mult mai avantajoase decât ţăranii de pe pământurile moşiereşti. Structura funciară constituită aici s-a menţinut şi după ce aceste regiuni au fost reanexate Rusiei, în anul 1878.

Reforma rurală din 1864 din Principatele Unite, a acordat loturi mai mari de pământ ţăranilor din judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail decât celor din Ţara Românească şi Moldova. Aceasta se poate explica prin ponderea proprietăţii moşiereşti care, în restul teritoriului Principatelor, ocupa terenuri mai mari decât în Basarabia de sud. Înfăptuirea reformei rurale a fost o consecinţă firească a modernizării României şi a păşirii ei pe calea dezvoltării burgheze în agricultură.