În timp ce în spațiul românesc extracarpatic se formau cele trei state – Țara Românească, Moldova și Dobrogea –, #Transilvania, aflată sub stăpânirea Regatului ungar, prezenta o situație ambivalentă: ca posesiune a regatului, ea a cunoscut, mai ales în timpul dinastiei angevine, introducerea unor structuri ale feudalismului apusean; ca teritoriu locuit de populația românească majoritară, ea și-a păstrat individualitatea politico-instituțională, exprimată precumpănitor în menținerea instituției voievodatului, în timp ce românii transilvăneni trăiau sub conducerea cnezilor și voievozilor proprii.

Formarea statelor românești la sud și est de Carpați

Constituirea statelor românești la sud și est de Carpați a avut însemnate urmări asupra românilor transilvăneni.

Anunțuri
Anunțuri

Voievodatul din interiorul arcului carpatic exprima, prin însăși originea sa românească, o individualitate politico-administrativă în cuprinsul Regatului ungar. Structura sa social-politică era caracterizată – ca în întreaga lume medievală – de existența „stărilor” sau „ordinelor”, grupuri sociale sau etnice care beneficiau de un ansamblu de privilegii. Termenul latin pentru „stările” transilvane era natio / nationes, care la acea dată nu cuprindea, ca în accepția modernă, o întreagă comunitate etnică, ci numai pătura privilegiată. În Transilvania existau trei națiuni (cărora, pentru a le deosebi de cele moderne, li se spune și „națiuni” politice): nobilimea, „natio saxonica” și „natio siculica”. În fapt, prima cuprindea nobilimea maghiară, cea de a doua patriciatul săsesc, iar ultima pe fruntașii secuilor.

Anunțuri

Românii aveau și ei o nobilime cnezială și voievodală grupată în „țări” pre- cum Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului etc. și în districte românești (în Țara Zarandului, în Banat etc.). Într-un regat cu misiune apostolică (de răspândire a creștinismului catolic) ca cel ungar, populația ortodoxă, considerată „schismatică”, era privită cu reticență. În evul mediu, primul criteriu de eval- uare a condiției unui individ era religia și, în cadrul ei, confesiunea: creștin sau păgân; creștin-catolic sau schismatic; al doilea criteriu era cel social: nobil, cleric, orășean, țăran; apartenența etnică nu avea relevanța din epoca modernă, întrucât regatele medievale erau adevărate conglomerate etnice, iar suveranii nu făceau dis- criminări de ordin etnic între supușii lor. În Transilvania, nobilimea română – cnezii și voievozii – era însă de la început într-o poziție de inferioritate față de nobilimea maghiară: schismatică față de catolici, îngenuncheată de cuceritori.

Întemeierea statelor medievale Țara Românească și Moldova, creații politice ale românilor „schismatici” – din perspectiva ungară –, făcea ca Transilvania, locuită de populația românească majoritară și ortodoxă, să fie prinsă ca într-o îmbrățișare, dinspre sud și dinspre est, de aceste structuri politico-teritoriale, românești și ortodoxe.

Anunțuri

Reacția regalității ungare la această sfidare a lumii românești extracarpatice nu a întârziat să se manifeste.

Când, în urma biruinței din iarna 1364–1365 a lui Bogdan I asupra lui Ludovic I al Ungariei, Moldova a ieșit de sub controlul Regatului ungar, suveranul angevin a luat un șir de măsuri, destinate să consolideze autori- tatea sa asupra Transilvaniei, prin slăbirea elitei politice românești. Cea mai impor- tantă, prin urmările sale, a fost decizia din 1366, care condiționa recunoașterea statutului nobiliar de apartenența la confesiunea catolică.

Pentru nobilii români, hotărârea regală implica o dificilă alegere, o alternativă ai cărei termeni erau defa- vorabili: păstrarea calității nobiliare prin trecerea la catolicism, ceea ce însemna înstrăinarea de masa populației românești de confesiune ortodoxă sau fidelitatea față de confesiunea ortodoxă, ceea ce avea drept consecință pierderea privilegiilor nobiliare și decăderea în rândurile țărănimii. Măsurile lui Ludovic I nu aveau un caracter național, ci confesional: nobilii români se vedeau amenințați cu excluderea din viața politică a voievodatului transilvan pentru că erau „schismatici”, deci pen- tru condiția lor confesională, nu pentru, sau numai în al doilea rând pentru că erau români. Odată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârșeau prin a fi asimilați de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru și totodată cel mai concludent este cel al Huniazilor: familie de nobili români – originară din Țara Românească –, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrățișarea catolicismului, astfel că Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, nu a mai arătat nimic din obârșia sa românească, fiind perfect integrat nobilimii ungare.

Așadar, dacă românii de la sud și est de Carpați au reușit să se emancipeze de sub dominația ungară și mongolă, și-au creat propriile state și, prin ele, și-au dobândit identitatea politică, românii transilvăneni au început să facă obiectul unei politici de discriminare care va duce, în cele din urmă, la eliminarea lor din viața politică a Transilvaniei și la reducerea la situația de tolerați. Folosirea sintagmei de „țară românească” pentru Transilvania (inclusiv în acest volum) trebuie să aibă permanent în vedere această realitate: românii erau autohtoni și majoritari, dar clasa politică era, în covârșitoarea ei majoritate, maghiară. #Tara Românească