Unificarea sub autoritatea lui #Basarab a formațiunilor dintre Carpați și Dunăre s-a făcut prin bună înțelegere, ca și prin forță. Cronica țării a păstrat amintirea unei „închinări” a căpeteniilor din dreapta Oltului (greșit identificate însă cu Basarabii) în fața descălecătorului din Muntenia. Tradiția este de înțeles, în sensul unui acord între Basarab și urmașii lui Litovoi-Bărbat, ai lui Ioan și Farcaș, care au recunoscut autoritatea voievodului de la Argeș, în schimbul păstrării unei autonomii, reflectate în individualitatea caracteristică Olteniei, ca și în dregătoria de ban al Craiovei, al doilea demnitar al Țării Românești, după domn.

Anunțuri
Anunțuri

O individualitate mai puțin con turată decât cea olteană, dar perceptibilă, totuși, se constată în partea de est a Munteniei, acolo unde mai târziu va ființa episcopia Buzăului. Cei care nu au acceptat stăpânirea lui Basarab au luat calea pribegiei în Transilvania. Efortul unificator desfășurat cu succes a făcut din Basarab I un mare voievod și domn a toată Țara Românească, întrunind în persoana sa autoritatea supremă pe plan politic și militar. Voievodul era întruchiparea unui stat nou apărut în geografia politică a Europei de Sud-Est. În apariția lui, în afara unificării voievodatelor și cnezatelor dintre Carpați și Dunăre, sunt de avut în vedere încă doi factori importanți. Mai întâi, negoțul. Noul stat se afla axat pe segmentul final al unui mare drum comercial, care unea Europa Centrală cu Marea Neagră prin gurile Dunării.

Anunțuri

Nevoia de securitate a căii conti- nentale de schimb, ca și însemnatele venituri obținute de voievodul român, în calitatea sa de „paznic” al acestei artere comerciale, au jucat un rol important în apariția statului românesc de la sud de Carpați. Forța sa economică este relevată de un episod al campaniei regelui Carol-Robert al Ungariei din 1330 împotriva lui Basarab: în faza inițială a acțiunii suveranului angevin, voievodul român i-a oferit, în schimbul retragerii oștii ungare, suma de 7 000 mărci de argint, adică echiva lentul a circa 74 kg de aur, mărturie a bogăției de care dispunea Basarab (de reținut însă că primele două răscumpărări din captivitate ale vestitului Bertrand du Guesclin au fost echivalente cu 106 kg de aur în 1360 și 155 kg în 1367).

Al doilea factor implicat în geneza statului medieval dintre Carpați și Dunăre a fost dominația mongolă. Spațiul moldo-muntean se afla sub controlul uneia dintre cele mai importante căpetenii din Hanatul Hoardei de Aur: Nogay, care izbutise să-și asigure o adevărată autonomie.

Anunțuri

La moartea sa, hanul Hoardei de Aur, Toktay, într-un efort de restaurare a autorității sale asupra teritoriilor uzurpate de Nogay, a încredințat fiului său Tukul (în altă sursă Mengli) Bugha posesiunile de la Dunărea de Jos ale lui Nogay: „În ceea ce-l privește pe Tukul Bugha – scrie cronicarul arab Baybars –, acesta s-a stabilit la Saqdja (Isaccea – n.n.) pe fluviul Dunărea și până la vecinătatea Porților de Fier, unde se aflau reședințele lui Nogay”.

Stăpânirea mongolă a înlesnit în două privințe formarea Țării Românești. Mai întâi, ea a blocat expansiunea ungară dincolo de Carpați; din solidaritatea de interese româno-mongolă în raport cu Regatul ungar s-a născut cooperarea militară dintre români și tătari, în momentul campaniei lui Carol-Robert din 1330. Dominația mongolă a consolidat și amplificat mecanismele de exploatare a populației autohtone, închegate în perioada stăpânirii pecenego-cumane. Sinteza româno-tiurcică a avut și o componentă esențială, reprezentată de substituirea păturii conducătoare autohtone celei a dominatorilor turanici. Sociologul Henri H. Stahl a explicat excelent acest proces: „Dintr-o asemenea simbioză se putea naște o adevărată sinteză, grupul cuceritor și grupul aristocratic autohton topindu-se laolaltă, în dauna populației satelor. În caz că grupul cuceritor era silit să plece, aristocrația locală se putea ea însăși substitui statului nomad, continuând pe seama proprie vechiul sistem de exploatare, faza de dezvoltare în care lăsaseră țara nomazii fiindu-le un punct de pornire spre dezvoltări sociale noi, în sensuri pe care numai un stat autohton sau complet autohtonizat le putea avea”.

Este semnificativ, din acest punct de vedere, că numele dării în grâne, care se va percepe după întemeierea statelor feudale românești, ilișul, derivă din mongolul ülüs, ceea ce îi indică obârșia istorică. Termenul de tarhan, întâlnit în Moldova, cu sensul de „scutire”, este de asemenea de origine mongolă, dovedind că și în spațiul românesc dominatorii mongoli acordau scutiri de dări, așa cum procedau în teritoriile rusești aflate sub stăpânirea lor. Faptul că, încă de la primele documente ale cancelariilor munteană și moldoveană, aparatul de stat apare perfect articulat, este un indiciu că el începuse să se constituie încă din perioada dominației cumane și mongole și că, odată cu dispariția controlului călăreților stepei, structurile apărute în vremea lor au trecut sub autoritatea aristocrației locale. Unificarea formațiunilor politice dintre Carpați și Dunăre a fost favorizată de conflictele interne din Regatul ungar, izbucnite odată cu stingerea dinastiei arpadiene (1301). De îndată ce noua dinastie de Anjou, prin regele Carol-Robert, a pus capăt acestor dezbinări, regalitatea angevină a încercat să lichideze statul de curând ivit dincolo de Carpați, care apărea ca o barieră în calea expansiunii ungare spre Dunăre și Balcani. #tara Românescă