Fiu natural al lui Ștefăniță cu o armeancă sau poate el însuși armean, care, ca atâți pretendenți, își inventase o ascendență domnească, Ioan Vodă era și el din plămada celor – ca și Despot-Vodă – gata să se arunce în aventură. Confruntat cu opoziția marii boierimi, torturează și execută pe boieri, fără șovăire, chiar și în ziua de Paști, ceea ce, evident, a șocat pe contemporani. Fostul mitropolit din timpul lui Ștefan Rareș, Gheorghe, răspunzător și el de persecuția armenilor, a fost ars de viu, sub acuzația de sodomie, deși se poate ca domnul să fi fost atras de avuția strânsă de înaltul ierarh. Grigore Ureche rezumă procedeele domnului prin „belituri și morți groaznice fără dumnezeire”.

Anunțuri
Anunțuri

Acest „Groznîi” din Moldova era însă – în termeni moderni – un populist, iubit de mulțime, bucuroasă, probabil, să vadă umilită elita țării. Este de bănuit că personajul era și charismatic, de vreme ce a izbutit să convingă ceea ce va fi fost o adunare a stărilor de necesitatea de a se opune cererii Porții de a dubla haraciul: „Și strângându țara către carei să ruga cu multe cuvinte blânde, ca să le poată întoarce inimile spre dânsul și arăta nesațiul turcescu și lăcomia lor (că a lui nu o vedea) – scrie Grigore Ureche, critic al domnului –, zicându că turcii toate schimburile le fac pentru mâzdă (mită – n.n.), de-i îngreunează ca să-i sărăcească și să-i slăbească”. De reținut argumentul economic folosit de domn: exigențele Porții pauperizează țara și pe locuitorii ei.

Anunțuri

Decizia de ridicare împotriva Porții a fost pe moment unanimă, sub impresia cuvântării domnești: „Așa Ioan Vodă umplându pre toți cu nădejde, cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri; cum s-a și tâmplat”, scrie Grigore Ureche. Alături de oastea țării, Ioan Vodă a adus pe cazacii zaporojeni, dispuși la un mercenariat care să satisfacă dorința lor de bogăție și aventură. Învingător în bătălia de la Jiliștea, unde sunt înfrânte forțele turco-muntene, care aduceau pe noul domn al Moldovei, Petru, sprijinit de fratele său Alexandru- Mircea, domnul Țării Românești, Ioan Vodă și cazacii ard Brăila, Tighina și Cetatea Albă, fără a putea cuceri însă și cetățile.

Politica lui Ioan Vodă cel Cumplit față de țările vecine

Ca odinioară Ștefan cel Mare, Ioan a încercat să înscăuneze, dincolo de Milcov, un domn fidel politicii antiotomane, dar cel destinat să fie aliatul Moldovei, un Vintilă, nu a izbutit să domnească decât patru zile (cea mai scurtă domnie românească), fiind ucis de boierii fideli lui Alexandru- Mircea.

Anunțuri

Replica otomană nu a întârziat; o oaste otomană puternică a trecut Dunărea pe la Oblucița, apropiindu-se de tabăra moldo-cazacă de lângă Iezerul Cahulului. „Îi vom număra în luptă”, a spus domnul celor care îl întrebau despre efectivele otomane. Bătălia s-a dat la 10 iunie 1574 și a fost de o violență care a lăsat o puternică amintire, de vreme ce Grigore Ureche a evocat-o cu un puternic dramatism: „Ci moldovenii așa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Și multă moarte s-au făcut între amândoao părțile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Așa mai apoi să bătiia de aproape, căt și mâinile le obosisă și armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu să cunoștiia care de care-i iaste, de săneațe și di trăsnetul pușcilor (tunurilor – n. n.) nu să auziia dispre amândoao părțile, nici puș- cașii nu mai știia în cine dau”. Cronicarul-boier amintește cu discreție și dubitativ un fapt important, cu semnificație politică: defecțiunea boierimii moldovene, în frunte cu Ieremia pâr- călabul, trecut de partea turcilor și a domnului adus de ei: „La începutul războiului zic că o samă de moldoveni să se fi închinat la turci și turcii i-au pus în frunte, de s-au oprit focul într-înșii, de au perit cu totul”. Întocmai ca ploaia care la Waterloo a întârziat atacul lui Napoleon, o ploaie a „muiat” praful de pușcă al oștii moldovene, privând-o de artilerie, care era unul din elementele sale de forță.

Moldovenii și cazacii s-au întors la Roșcani, unde, încercuiți, au fost siliți să capituleze. În ciuda jurămintelor făcute de turci de a cruța viața domnului, acesta a fost legat de coada a două cămile și despicat. Nici în fața unei morți atât de teribile Ioan Vodă nu și-a pierdut stăpânirea de sine, făcând, potrivit tradiției, următoarea remarcă: „Caută că eu multe feliuri de morți groaznice am făcut, iară această moarte n-am știut să o fi făcut”. În timp ce în Moldova se succed cu repeziciune atacurile cazacilor care ridică din mijlocul lor „domnișori” pe cât de viteji pe atât de efemeri, tulburând domnia lui Petru Șchiopul, partizan al reconcilierii dintre domnie și boierime (va părăsi țara când Poarta va impune o nouă majorare a haraciului), Țara Românească se îndreaptă – prin domnii obscure, strivite de povara cererilor turcești – spre ceea ce va fi pagina de maximă strălucire a istoriei ei și a evului mediu românesc: domnia lui Mihai Viteazul (1593–1601). #Ioan Vodă cel Cumplit #Ioan Vodă cel Viteaz