Luptele semnalate de notarul anonim al regelui Béla au constituit începutul unui efort îndelungat al Regatului ungar, după creștinarea regelui Ștefan I (încoronat în 1001), de luare în stăpânire a interiorului arcului carpatic, efort pre- lungit până la sfârșitul secolului al XII-lea. După conflictul dintre Ștefan și „gyula” (conducătorul) Transilvaniei, descrisă ca „foarte mare și foarte bogată” (1003), a urmat lenta luare în stăpânire a ținutului „de dincolo de pădure”, până ce au fost atinși Carpații. Reduși numeric, ungurii au făcut apel la alte elemente etnice care îi însoțiseră în migrația lor, pentru a-și consolida controlul asupra Transilvaniei și a administra noua achiziție teritorială.

Anunțuri
Anunțuri

Ilustrativă, din acest punct de vedere, este prezența în #Transilvania a bașchirilor și contactele lor cu românii.

Populație tiurcică din zona Uralului de Sud, bașchirii constituie astăzi o republică autonomă în cadrul Feder- ației Ruse. În secolul al IX-lea, o parte a lor s-a alăturat ungurilor, aflați în mișcare spre vest, fenomen obișnuit în cadrul marilor deplasări de popoare de la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, când un grup etnic își impunea autoritatea în cadrul unei conglomerat de populații, devenite auxiliare ale conducătorului și folosite în valorificarea și apărarea teritoriilor cucerite.

De unde vine termenul de Bozgor

Bașchirii erau atât de numeroși în #regatul ungar, încât în unele izvoare arabe el apare ca o țară bașchiră. Potrivit lui Virgil Ciocîltan, însoțind pe unguri în bazinul carpatic, ei au venit în legătură cu românii, mărturie a acestor contacte fiind verbul „a boscorodi”, românii neînțelegând graiul bașchirilor, ca și termenul de „bozgor”, folosit întâi pentru a-i desemna pe bașchiri.

Anunțuri

După asimilarea acestora de către maghiari, denumirea, care a căpătat un sens peiorativ, a fost trecută asupra celor din urmă. În același scop, al consolidării dominației asupra Transilvaniei, regalitatea ungară a utilizat pe secui, de asemenea o populație tiurcică, folosiți inițial ca auxil- iari militari, în cursul luării în stăpânire a bazinului carpatic, apoi ca paznici ai trecătorilor Carpaților Răsăriteni.

Cu rosturi similare de pază, dar, mai ales, de agricultori și meșteșugari, au fost aduși în Transilvania coloniști germani (sașii), primul grup sosind în timpul regelui Géza al II-lea (1141–1162) și fiind așezat în zona Oltului și a Sibiului de astăzi; potrivit estimărilor, acest grup număra circa 500 de familii. Colonizările erau un fenomen obișnuit în evul mediu, fiind generat de disproporția dintre fondul funciar și numărul populației și de precaritatea mijloacelor și metodelor de cultivare a pământului, care confereau factorului uman rolul decisiv în producția agricolă. Noi grupuri de coloniști germani s-au așezat în zona de sud a Transilvaniei și în colțul ei de nord-est.

Anunțuri

Sașii au jucat rolul decisiv în apariția vieții urbane din Transilvania, orașe ca Sibiul (Hermannstadt), Brașovul (Kronstadt), Sighișoara (Schässburg) și Bistrița (Bistritz) fiind, în fond, creația lor. Privilegiile și obligațiile coloniștilor ger- mani au fost consemnate într-o diplomă a regelui Andrei al II-lea din 1224 (An- dreanum). În cadrul Regatului ungar, Transilvania a avut statutul de voievodat (primul voievod, Leustachius, apare în 1176).

Folosirea instituției voievodale (așadar, a unei structuri politice românești: termenul este de origine slavă, dar conținutul, așa cum s-a arătat, este românesc) de către regalitatea ungară pentru administrarea Transilvaniei a fost considerată de istoriografia română ca o dovadă a prezenței masive a românilor în interiorul arcului carpatic în perioada cuceririi acestei zone de către unguri. În această interpretare, regalitatea ungară a trebuit să accepte structurile politico-administrative ale populației autohtone, rămasă majoritară și după cucerirea ungară: românii. #Voievodatul Transilvaniei