Fiscalitatea apăsătoare din timpul împăratului Isaac al II-lea Anghelos a gen- erat vii nemulțumiri, ce au culminat, în anii 1185–1186, cu o mare răscoală, având în fruntea ei trei frați, români de origine: Petru, Asan și Ioniță. Vlahiile sud-dunărene erau adevărate enclave autonome de populație românească – de aici și numele lor, avându-și conducători proprii, cum pare să fi fost Niculiță, conducătorul răscoalei din 1066, sub steagul său luptând bizantini, vlahi și bulgari. Marea ridicare la arme din anii 1185–1186 a fost determinată tot de apăsarea dărilor, căreia i s-a adăugat refuzul împăratului de a acorda celor doi frați vlahi, Petru și Asan, calitatea de pronoiari, adică de deținători ai unui domeniu ben- eficiind de privilegiul imunității, ceea ce implica apartenența lor la structurile feudale bizantine.

Anunțuri
Anunțuri

Relatând izbucnirea răscoalei, cronicarul Nicetas Choniates oferă și imaginea vieții vlahilor sud-dunăreni: „Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului <în care locuiau> și bizuindu-se pe fortărețele <lor>, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-au sumețit și altă dată împotriva romeilor (bizantinilor – n.n.)”. Peisajul înfățișat de cronicarul bizantin ca și referirile numeroase ale surselor la viața pastorală a vlahilor sud-dunăreni nu exclud însă și existența îndeletnicirilor agricole: același cronicar menționează arderea, în cursul răscoalei, de către oastea bizantină a „clăilor de grâne” ale vlahilor. Într-un moment critic al confruntării cu forțele imperiale, Asan trece la nord de Dunăre și, în urma înțelegerii cu cumanii, înrolează „o mare mulțime de aliați” (N.

Anunțuri

Choniates), cu care revine la sud de fluviu, pentru a continua lupta. Din 1186, cumanii sunt mereu alături de vlahii sud-dunăreni în lupta împotriva Bizanțului. Întocmai ca în cazul asocierii dintre avari și slavi – primii reprezentând forța de control politic și militar –, tot astfel, sub numele cumanilor – semnalați de N. Choniates –, este de înțeles cooperarea dintre cumani, tiurcici dominatori la nord de Dunăre și românii autohtoni; în „marea mulțime de aliați” s-au aflat și unii și alții, ultimii fiind, desigur, precumpănitori, întrucât migratorii – cu excepția slavilor – erau grupuri etnice puțin numeroase.

Biruința răsculaților și întemeierea Imperiului româno-bulgar (al doilea țarat bulgar) are o dublă semnificație: mai întâi, vlahii sud-dunăreni se manifestă ca o forță capabilă să colaboreze – alături de bulgari – la crearea unei structuri politico- teritoriale, plasată desigur – nu se putea altfel – în tradiția primului țarat bulgar, dar având o dinastie vlahă – cea a Asăneștilor.

Anunțuri

Dovada românității Asăneștilor este oferită – printre altele – de corespondența dintre Ioniță Caloian (cel Frumos), fratele lui Petru și al lui Asan, și papa Inocențiu al III-lea, căruia Ioniță îi solicitase recunoașterea titlului imperial. Și unul, și celălalt invocă originea romană a românilor sud-dunăreni, ceea ce relevă atât existența conștiinței descendenței din romani a vlahilor cât și cunoașterea și recunoașterea de către curia papală a acestei realități. În al doilea rând, victoria vlaho-bulgară a consolidat relațiile noului stat cu cumanii din nordul Dunării și, prin ei, cu românii din spațiul carpato-dunărean. Colaborarea din anii răscoalei a favorizat extinderea stăpânirii Imperiului româno- bulgar dincolo de fluviu. Din perioada prezenței noului #imperiu la nord de Dunăre datează introducerea liturghiei slavone în spațiul românesc nord-dunărean, ca și puternicele influențe slavo-bulgare în închegarea instituțiilor politico-administrative ale statului medieval.

În același timp, Imperiul româno-bulgar, el însuși o copie a Imperiului bizantin, a acționat ca intermediar în transmiterea, la nord de Dunăre, a modelului bizantin și a înrâuririlor sale. Includerea spațiului românesc în aria de civilizație bizantină – sau, după feri- cita formulă a lui D. Obolenski, în „Commonwealth-ul bizantin” – a fost înlesnită de legăturile pe care romanicii / românii nord-dunăreni le-au păstrat statornic cu Bizanțul. Într-o cuvântare din 1049 a lui Ioan Mauropus, mitropolitul Euhaitelor, acesta, evocând năvălirile și pustiirile pecenegilor la nord de Dunăre, subliniază că față de locuitorii acestui spațiu „stăpânitorii <noștri> – adică, precizăm noi, împărații bizantini – din vechime nu și-au precupețit grija”. În întreaga arie carpato-danubiană procesul de formare a statelor medievale sintetizează trei elemente fundamentale: autohtonii români, dominatorii tiurcici (numele însuși de Basarab(ă) al dinastiei fondatoare a Țării Românești este de origine cumană și înseamnă „tată autoritar”) și influențele slavo-bizantine. Studiul densității populației și a toponimelor de origine pecenego-cumană și cartografierea lor (fixarea pe hartă) au pus în lumină existența în spațiul dintre Carpați și Dunăre a „două tipuri de zone social-politice” (Ion Donat): una în zona Piemontului getic (nordul Olteniei și nord-vestul Munteniei), matca statalității românești, cu o populație autohtonă densă, aflată în raporturi tributare cu domina- torii tiurcici; cealaltă în Câmpia dunăreană, în întinsul căreia autohtonii au locuit laolaltă sau juxtapus cu pecenego-cumanii, a căror prezență este atestată de topon- ime terminate înui: Călmățui, Dăsnățui, în sudul Moldovei, Covurlui etc. sau derivate din însuși numele populațiilor tiurcice (Peceneaga, Comana) etc. Cumanii, întocmai ca, mai târziu, tătarii, au împiedicat extinderea stăpânirii Regatului ungar dincolo de Carpați, oferind astfel populației locale posibilitatea de a-și crea propriile structuri și instituții statale, întrucât, spre deosebire de regal- itatea ungară, călăreții de stepă nu exercitau decât un control nominal asupra teri- toriilor de unde percepeau tributul și alte prestații. #Religie