După experienţa atât de vie a lui Alecsandri în Bucovina, s-a orientat spre folclor cel mai semnificativ poet bucovinean din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, #Dimitrie Petrino, „fapt ce va avea un sens regenerativ pentru efemera-i şi inegala-i poezie, drenându-i pateticele emanaţii lirice”. În 1867 el a tipărit la Cernăuţi primul său volum de versuri „Flori de mormânt”, în care îşi deplânge moartea soţiei şi a unicului său copil. În 1870 a văzut lumina tiparului „Lumine şi umbre”, o altă culegere de versuri ce include şi „Flori de mormânt”. În 1875, înainte de a părăsi Bucovina, pentru a se stabili în Regat, a publicat la Cernăuţi poemul „Raul”, pe care l-a consacrat bardului de la Mirceşti.

Anunțuri
Anunțuri

Stabilindu-se la Iaşi, a colaborat cu versuri la „Convorbiri literare”, apropiindu-se de cercurile junimiste.

Din capitala Moldovei a expediat în 1876 „Familiei” din Pesta poemul în trei cânturi „La gura sobei”, poem care, în acelaşi an a fost tipărit la Tipografia „Goldner” din Iaşi. În 1877 la aceiaşi tipografie i-a mai apărut şi cartea de versuri „Legenda Nurului”.

Spre sfârşitul anului 1869, aflat încă în capitala Bucovinei, Petrino a editat broşura „Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, în care a atacat vehement aderenţa lui Pumnul la principiile etimologismului. Această broşură, în care poetul a luat poziţie împotriva sistemului lingvistic preconizat de Aron Pumnul, în care s-a persiflat cu multă răutate opera lingvistică a acestuia, nu putea să nu trezească indignarea lui Mihai Eminescu, elev la Cernăuţi al distinsului filolog.

Anunțuri

În 1870 viitorul mare poet a publicat în revista „Albina” din Pesta, articolul „O scriere critică”, prin care îi revendica lui Pumnul meritele sale patriotice, numindu-l „nemuritor şi mare”.

Dimitrie Petrino, care a murit la Bucureşti, la 29 aprilie 1878, în cea mai neagră mizerie, a fost un poet român nu numai de importanţă regională, ci şi naţională, a fost un veritabil animator al vieţii culturale dintr-o provincie românească anexată de habsburgi. Faptul că a reuşit să închege locurile comune ale liricii vremii într-un tot armonios, exprimat într-o limbă curată şi limpede şi susţinut de o prozodie variată, că a posedat un ton moderat, o expresie clară şi s-a evidenţiat prin sobrietatea stilistică şi perfecţiunea prozodică l-a determinat pe G. Sion să-i adune unele poeme, să le prefăţeze şi să le publice în 1894 la editura „Şarada” din Iaşi. Şi marele bărbat al neamului românesc Nicolae Iorga îi va edita şi prefaţa la culegerea „Poezii alese”, care a apărut în 1908 la Vălenii de Munte.