Prin diploma împărătească din 9 decembrie 1862 este, în sfârşit, recunoscut de către Viena oficială, caracterul istoric românesc al Bucovinei. Franz Joseph, semnând diploma, a reliefat: „Prin legea fundamentală de stat de la 26 februarie 1861, Noi am chezăşuit această reînnoire a neatârnării administrative a credinciosului nostru ducat #bucovina, prin care ajunse să aibă o reprezentanţă a ţării şi fu chemată a lua parte la dieta imperială, care cu hotărârea noastră de la 25 august 1861 Ne-am aflat îndemnaţi a-i dărui o marcă proprie a ţării”.

Faptul că Bucovina obţinuse statutul de ducat autonom, cu dieta ei şi cu guvern propriu, i-a înflăcărat pe românii din provincie la lupta pentru realizarea a două mari scopuri: separarea Eparhiei Bucovinei de Mitropolia sârbească de la Karlowitz şi ridicarea ei în gradul de mitropolie, ceea ce s-a şi întâmplat la 23 ianuarie 1873, printr-o rezoluţie imperială specială şi deschiderea la Cernăuţi, a unei universităţi, în care învăţământul să se facă şi în limba română, eveniment care a avut loc la 4 octombrie 1875, când se împlineau o sută de ani de la răpirea Bucovinei.

Anunțuri
Anunțuri

Apoi, lupta naţională s-a mai dat şi pentru scoaterea învăţământului bucovinean de sub oblăduirea consistoriului romano-catolic din Lvov. Şcolile au fost trecute sub patronajul Consistoriului ortodox din Cernăuţi, astfel învăţământul bucovinean a început să progreseze mult. Dacă, spre exemplu, din 1816 până în 1850, când învăţământul se afla sub tutela Consistoriului romano-catolic din Lvov, au fost deschise în Bucovina doar 18 şcoli, atunci în anul 1865 numărul şcolilor primare era de 133, dintre care 108 – mixte, 12 – germane, 13 - ucrainene şi nici una curat românească.

Faptul se explică nu numai prin aceea că elementul românesc din Bucovina ar fi fost deja în minoritate, ci prin aceea că în fruntea Bisericii Ortodoxe din Bucovina se afla un rutean, episcopul Eugenie Hacman, care avea grijă, mai întâi de toate de deschiderea şcolilor din regiunea cuprinsă între Nistru şi Prut, unde rutenizarea devenise sistematică.

Anunțuri

Astfel, de la 1870 se înstrăinează şcolile româneşti din Zastavna, Toporăuţi, Culeuţi, Ivancăuţi. În dosarele din arhiva fostului Consiliu şcolar al Bucovinei se mai păstrează cererile consiliilor comunale din satele transprutene Piedicăuţi, Nepolocăuţi, Ivancăuţi, Şişcăuţi, Jucica, Lenţeşti, Şipeniţ, prin care autorităţile erau rugate să introducă limba română în clasele primare. Anuarele şcolare din anii 1860-1880 arată că două treimi din învăţătorii şcolilor primare dintre Nistru şi Prut şi judeţul Storojineţ proveneau din Galiţia

În primăvara anului 1869 Consistoriul bucovinean planifica deschiderea a încă 104 şcoli primare, însă învăţământul a fost trecut în seama administraţiei publice şi acest plan a rămas nerealizat. În baza legii şcolare din 28 mai 1868 şi a legii din 14 mai 1869 tuturor naţionalităţilor conlocuitoare în Bucovina le erau garantate egalitatea şi paritatea la învăţătură, nefavorizaţi pe tărâm şcolar au rămas doar copiii românilor majoritari, căci în 1875 rutenii învăţau în 59, iar românii doar în 13 şcoli.

Anunțuri

De la 1875 până la 1885 numărul şcolilor româneşti a sporit până la 80. În ajunul primului război mondial din 531 şcoli primare doar 179 erau curat româneşti.

De la 1900 înainte intelectualii ucraineni şi învăţătorii aduşi din Galiţia au câştigat, printr-o propagandă intensă, o parte din populaţie pentru ideea ucraineană, iar existenţa şcolilor româneşti din Mihalcea, Corceşti, Ceahor, Volcineţii Vechi, Dumbrava Roşie, Mihuceni, Tărăşeni a fost pusă în pericol. La 1 februarie 1901 în cele 11 şcoli populare din oraşul Cernăuţi contingentul elevilor români era de 1.419, ei situându-se pe locul trei după germani şi ruteni, întrecându-i numeric doar pe poloni. #identitate #scoala româneasca