Este de menţionat faptul că bucovineanul Eudoxiu Hurmuzachi a început „acţiunea de amploare” privind adunarea şi sistematizarea documentelor despre trecutul istoric al românilor simultan cu programul lansat de Nicolae Bălcescu, dar independent de el. Încă în 1845 Bălcescu, harnic căutător de documente în arhivele din Paris, Vatican, Geneva şi Viena, arăta, în „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei române”, cât de necesară era adunarea tuturor surselor, pe baza cărora să poată fi elaborată istoria poporului român. În perioada anilor 1845-1848 acelaşi Bălcescu, împreună cu A. T. Laurian au editat la Bucureşti „Magazinul istoric pentru Dacia”, iar între 1845 şi 1852 Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi trei volume din „Letopiseţele Ţării Moldovei”.

Anunțuri
Anunțuri

Prin acţiunea sa, începută în 1846, istoricul bucovinean demonstra că, „la vremea aceea intelectualii din toate ţinuturile româneşti aveau aceleaşi gânduri, aceleaşi idei, aceleaşi idealuri, văzând în istorie arma spirituală cea mai puternică în lupta pentru progresul poporului român”. De aici putem trage concluzia că în epoca modernă viaţa naţională, politică şi culturală a românilor din toate ţinuturile s-a îmbinat cu o istoriografie naţională, „care căuta peste tot dovezile şi materialul existenţei noastre naţionale şi a drepturilor noastre istorice”.

Adept al centralismului austriac-german, dar apărător ardent al ţăranilor români din Bucovina şi prin folosirea documentelor din arhivele vieneze, la început, #eudoxiu hurmuzachi s-a orientat mai întâi la efectuarea investigaţiilor aprofundate în arhivele străine, pentru a descoperi şi copia documente, pe care să se sprijine ulterior în scrierea unei adevărate istorii a poporului român.

Anunțuri

Fiind în posesia unui valoros material documentar, el putea porni mai apoi la publicarea lui şi, fireşte, la elaborarea unor studii aprofundate, prin care să lărgească cunoaşterea unor aspecte principale ale istoriei românilor din epoca medie până în ajunul epocii moderne.

Crezul său în legătură cu acest fapt, Eudoxiu Hurmuzachi şi l-a exprimat într-o altă scrisoare, expediată în vara anului 1852 fratelui mai mare Constantin: „Ştiu foarte bine că naţiei româneşti îi trebuie oferită ocazia şi posibilitatea progresului spiritual şi material pentru ca ea să devină un element de seamă. Pentru buna stare materială grijeşte fiecare român în parte şi cu timpul va obţine acest lucru. Altfel se prezintă însă problema procesului spiritual care de obicei este o urmare a bunei stări materiale.

Dar tot atât de adevărat este că nu trebuie să-i urmeze de la sine. Din partea aceasta este necesar să le jertfească unii indivizi pentru binele public şi să fie gata să cheltuiască în măsura mijloacelor lor, timp, muncă şi bani pentru promovarea unei laturi a culturii spirituale a neamului lor.

Anunțuri

Am înţeles să mă jertfesc, alegându-mi specialitatea istoriei, care este foarte neglijată la români. Aceasta este acum specialitatea mea principală, o ocupaţiune pe cât de anevoioasă şi de îndelungată, pe atât de costisitoare”. În acea scrisoare, el îşi înştiinţa fratele că ministrul austriac A. Bach, prietenul său din timpul studiilor universitare, îi aprobase cererea privind cercetarea arhivelor din cadrul monarhiei habsburgice, că avea de gând să plece, pe rând, la Cracovia, la Pesta, Sibiu, Lemberg şi Berlin. Însă el constata cu durere că „pentru atari călătorii nu sunt suficiente numai voinţa şi un autentic paşaport, ci trebuie altceva, ce eu posed numai în măsură redusă şi fără de care rişti să te opreşti în mijlocul drumului”. E. Hurmuzachi avea nevoie de bani, de aceea vroia să ştie de la fratele său, stabilit în Moldova, dacă cercetările lui în arhivele europene ar prezenta interes şi ar putea fi sprijinite de către guvernele din Principatele Române.