Cea mai mică fiică a lui Doxachi Hurmuzachi s-a numit Eliza, dar i se mai spunea şi Săftica. Era născută în 1821 la Cernauca şi carte învăţase cu guvernanta la curtea boierească. Cunoştea cinci limbi străine şi avea să participe activ la viaţa politică, culturală şi socială atât din Bucovina, cât şi din Moldova, unde se stabilise după căsătoria sa cu logofătul Gheorghe Sturza, fost pretendent la tronul Moldovei. Acesta, fiind proprietarul moşiei Dulceşti din ţinutul Romanului, nu avea studii şi pe la 1849 era „bătrân, cam de vreo 60 de ani, însă bogat, avea un venit anual de cinci mii de galbeni împărăteşti”, pe când Eliza era „o femeie cam de 40 de ani, foarte cultă şi erudită, care afară de limba maternă cea română, mai vorbea şi limbile germană, franceză, italiană, greacă, polonă şi rusească”.

Anunțuri
Anunțuri

Fiind născută în 1821 nu putea să aibă în 1849 cam 40 de ani, după cum mărturiseşte fostul participant la evenimentele revoluţionare de la 1848 din Transilvania Ioan Rusu, care s-a aflat printre refugiaţii ardeleni, moldoveni şi munteni în Bucovina şi care a cunoscut bine familia Hurmuzachi. Din informaţiile lui, însă, reiese că Eliza cunoştea nu cinci, ci şase limbi străine, că era o femeie extrem de primitoare, mărinimoasă şi care în orice împrejurare a manifestat dragoste faţă de semenii şi năpăstuiţii de soartă. Din informaţia acestuia mai aflăm că soţii Sturdza dispuneau de „o bibliotecă foarte frumoasă şi bogată în care se aflau operele tuturor scriitorilor renumiţi în timpul de atunci”. Eliza, care frecventa cercurile înalte, avea contacte cu persoane de la curtea domnească, era nelipsită de la spectacolele trupei teatrale din Iaşi, iubea peste măsură moda şi luxul.

Anunțuri

Tot Ioan Rusu ne spune că „m-a cuprins mirarea de luxul cel mare ce am văzut şi anume: de câte ori se întorcea acasă de la o vizită madam Sturdza totdeauna se îmbrăca în altă haină şi alte sumesuri, zicând că cu o haină şi un rând de sumesuri numai o vizită se poate face”.

Fiind doamne foarte cunoscute în societatea românească din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea atât prin erudiţia lor, cât şi pentru marea iubire de neam, pentru promovarea ideii naţionale, subiectele de predilecţie ale surorilor Hurmuzachi erau, după cum menţionase G. Bariţiu, contemporanul lor, „educaţiunea, literatura, muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulţi colecţiunile cântecelor naţionale din ţările locuite de români, a le clasifica şi a face spese considerabile, ca cele ce se aflau calificate să fie puse pe note”. La îndemnul Elizei şi Eufrosinei, compozitorul Carol Mikuli, care în 1847 i-a vizitat pe Hurmuzăcheşti, a adunat şi publicat în 4 fascicole „48 Aires nationaux roumains”, însumând balade, hore, doine şi cântece păstoreşti. Împreună cu fratele său Constantin, Eliza Sturdza s-a îngrijit de culegerea şi transcrierea altor 36 de cântece naţionale româneşti, puse pe note de Carol Mikuli, care au văzut lumina tiparului la Lipsca.

Anunțuri

Martoră a evenimentelor revoluţionare de la 1848-1849, Eliza Sturdza s-a aflat mult timp în corespondenţă cu foşti refugiaţi din cele trei ţări române la Cernăuţi şi Cernauca. A corespondat mai cu seamă cu fruntaşul vieţii politice din Ardeal George Bariţiu şi cu poetul din Moldova Gheorghe Sion. Într-o scrisoare adresată lui Bariţiu, dânsa zicea: „Onoraţi virtuţile femeilor române, cer eu de la bărbaţii naţiunii române”. La această cerinţă Bariţiu avea să opineze: „Nu este permis bărbaţilor naţiunei a desconsidera devotamentul acelor femei care au conlucrat şi conlucră la realizarea salvatoarei noastre civilizaţiuni”. #familia hurmuzachi #Eliza Hurmuzachi #Eliza Sturza