Starea Bisericii la 1812. La momentul anexării, în stânga Prutului au fost inventariate 775 biserici parohiale, din care 40 biserici de piatră, una de cărămidă şi 734 locaşuri de cult din lemn. Preoţimea nu era salariată, trăind din darurile credincioşilor şi din roadele pământului parohial (suprafeţe diferite de la o comună la alta). Enoriaşii erau obligaţi să lucreze gratuit pământul bisericesc. De la stat erau retribuite doar activităţile legate de desfăşurarea învăţământului religios pe lângă #Biserica respectivă. Majoritatea candidaţilor pentru preoţie se recruta din diaconi şi cântăreţi, după un examen organizat de episcopie. Clericii aveau studii elementare efectuate în cadrul unor şcoli parohiale sau particulare.

Anunțuri
Anunțuri

La 1822, în Basarabia erau 31 protopopi şi 1604 preoţi, din care numai 10 aveau studii teologice.

În zona dintre Prut şi Nistru existau, la 1812, circa 40 de mănăstiri şi schituri (după alte date – 25). Trei dintre acestea (Vărzăreşti, Căpriana şi Ismail) fuseseră întemeiate de domnii români, două (Hâncu şi Suruceni) de boieri, restul fiind ctitorii ale unor călugări şi oameni evlavioşi. Patru locaşuri erau închinate Sfântului Mormânt şi mănăstirilor de pe muntele Athos. Mănăstirile şi schiturile se întreţineau din veniturile satelor donate lor, însă din cauza sărăciei ţăranilor acestea erau insuficiente pentru a asigura condiţii decente călugărilor şi maicilor. Comunităţile mănăstireşti dispuneau şi de venituri provenind din subvenţii de la buget, donaţii băneşti, din comercializarea cărţilor de rugăciune, lumânărilor, covoarelor, produselor obţinute în urma activităţilor agricole, din chiriile pe imobile şi terenuri.

Anunțuri

Biserica ortodoxă sub administraţia ţaristă. În viziunea autorităţilor ţariste, religia ortodoxă trebuia utilizată în sensul apropierii spirituale a autohtonilor de noua stăpânire pravoslavnică. Acestui obiectiv i-au servit atât modul de organizare rusesc al Bisericii din Basarabia, cât şi conducerea ei superioară. Oficial, Eparhia Chişinăului şi a Hotinului a fost înfiinţată în urma deciziei sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 21 august 1813. În fruntea acesteia se afla „exarhul” şi mitropolitul Gavriil, ajutat de un vicar, cu titlul de episcop al Benderului şi Akkermanului. Funcţia de vicar a fost desfiinţată în 1821, însă, în urma intervenţiei episcopului Antonie, a fost reînfiinţată în 1868, deţinătorul acesteia purtând titlul de episcop al Akkermanului. Vicariatul a funcţionat doar cinci ani, episcopul Pavel dispunând ca această funcţie să rămână vacantă „până la noi dispoziţiuni”. În anul 1882, din cauza faptului că arhiepiscopul Serghie Leapidevski, membru al sinodului, a fost reţinut pentru o perioadă mai lungă la Petersburg, vicariatul a fost reanimat, instituţia funcţionând până la sfârşitul stăpânirii ţariste.

Anunțuri

În anul 1909, a fost înfiinţat al doilea vicariat, cu sediul la Ismail.

La 30 septembrie 1813 a fost creat un organ administrativ intitulat „Exarhiceasca dicasterie a Chişinăului”, transformată în 1852 în Consistoriu eparhial. Consistoriul funcţiona după regulamentul din 1841, care a fost modificat în anul 1883. Mitropolitului i se subordonau numeroşi protopopi (instituţie desfiinţată în 1859) care efectuau controlul asupra blagocinilor (preoţi evlavioşi, supraveghetori) de cerc. Aceştia din urmă erau obligaţi să supravegheze activitatea şi viaţa particulară a tuturor preoţilor de la cele 10-15 biserici ale cercului, să stimuleze dorinţa lor de perfecţionare şi să raporteze mitropolitului toate abuzurile şi devierile de la comportamentul ortodox ale clericilor. De asemenea, blagocinii efectuau anchete privind starea bisericilor, veniturile şi cheltuielile lor, colectau dările impuse de consistoriu etc. #istorie #Religie