Ţărănimea nu era omogenă sub aspect social. Cea mai numeroasă categorie era constituită din ţăranii liberi, care, de regulă, arendau terenuri de la marii proprietari. Ei trebuiau să plătească impozite statului şi desetina moşierului. Ţăranii clăcaşi trăiau pe pământurile moşierilor şi mănăstirilor. La mijlocul anilor ’30, această categorie număra 476,5 mii de persoane, iar la începutul deceniului şase circa 600 mii. Pe pământurile statului trăiau ţăranii statului şi coloniştii. La mijlocul anilor ’30, aceste categorii numărau circa 140 mii persoane, iar peste două decenii deja 204 mii. Ca grup social, ţăranii statului (circa 10% din totalul populaţiei, la începutul anilor ’60) au apărut după anexare, atât prin stimularea imigrărilor din afara Basarabiei, cât şi a strămutării unei părţi a ţăranilor moldoveni din judeţele din nord şi centru în sudul provinciei.

Anunțuri
Anunțuri

Locuitorii de pe proprietăţile statului beneficiau de o mai mare libertate economică şi socială decât ţăranii aşezaţi pe pământurile moşierilor. Dacă la 1812, în Basarabia numărul ţăranilor statului era infim, la 1856 în această categorie se încadrau 74267 persoane. Suprafaţa de pământ repartizată ţăranilor statului se cifra, în anul 1846, la 356806 desetine.

Pe domeniile statului au existat condiţii prielnice pentru constituirea burgheziei rurale: pământ suficient, impozite relativ mici, administrare autonomă a gospodăriei, apropiere geografică de porturi şi căi de comunicaţii etc. Nu este surprinzător faptul că, în anul 1847, la expoziţia agricolă din Chişinău, din cei 200 de participanţi, 187 erau ţărani ai statului, proprietari ai unor gospodării destul de mari, care foloseau unelte de muncă perfecţionate, tehnici agricole avansate şi seminţe de înaltă calitate.

Anunțuri

Ţiganii basarabeni erau împărţiţi în două grupe: ţigani ai coroanei, aflaţi în proprietatea administraţiei provinciei, şi ţigani aflaţi în proprietatea boierilor ori a mănăstirilor. Conform Aşezământului de constituire a oblastii #Basarabia, din 1818, primii plăteau o dare către stat (dajdia), iar ceilalţi executau diverse munci şi obligaţii doar pentru proprietarii lor. Din 1848, şi aceştia din urmă au fost supuşi impozitării: 95 copeici în argint plăteau ţiganii de pe lângă curte şi 30 copeici în argint cei care lucrau pământul.

Ca urmare a politicii demo-sociale a administraţiei ţariste, la începutul deceniului şapte, nobilimea (1,2% din totalul populaţiei provinciei) stăpânea 64,7% din totalul suprafeţei funciare, clerul (2,1%) era proprietarul a peste 6,9% de terenuri, răzeşii (12,3%) stăpâneau doar 5,3% din suprafeţele agricole ale regiunii, coloniştii (12,7%) deţineau aproape 12% din suprafaţa agricolă, iar ţăranii statului (9,7%) se aflau în posesia a 8,1% din pământul Basarabiei.

Anunțuri

Către începutul secolului al XX-lea, în urma stabilizării procesului de redistribuire a proprietăţilor particulare, în judeţele din nord predomina marea proprietate, iar în cele din sud, supuse colonizărilor, cea ţărănească. Din punct de vedere a suprafeţelor de teren aflate în posesia diverselor categorii de mici proprietari, cei mai îndestulaţi cu pământ erau foştii colonişti. Astfel, la o familie de colonişti revenea în medie 15,4 desetine, ţăranii împroprietăriţi pe pământurile statului aveau 6,75 desetine, răzeşii 5,05 desetine, iar ţăranii împroprietăriţi pe moşii boiereşti 4,13 desetine.