Înfrângerea suferită de Imperiul Ţarist în Războiului Crimeei a demonstrat încă o dată înapoierea Rusiei faţă de Occident. Noul ţar, Alexandru al II-lea, s-a văzut obligat să iniţieze o politică de reforme menite să înlăture decalajul economic şi social faţă de ţările avansate. Cea mai importantă reformă a fost cea agrară (1861), prin care în #Rusia s-a pus capăt iobăgiei, iar ţăranii au fost împroprietăriţi.

Conform noii legi agrare, pământul rămânea în proprietatea moşierului, însă acesta era obligat să ofere ţăranilor loturi, denumite «nadeluri»*. Pentru terenul primit, ţăranul era obligat să lucreze pământul moşierului sau să-i plătească bani.

Anunțuri
Anunțuri

Ţăranul avea dreptul să cumpere pământul pe parcursul a doi ani, devenind astfel proprietar. În perioada în care «nadelul» nu era răscumpărat, ţăranul rămânea dependent de moşier, fiind trecut la categoria „obligat provizoriu” (временно-обязанный). Modul de răscumpărare era următorul: pentru lotul dat ţăranului, moşierul obţinea un împrumut de la stat pe care săteanul trebuia să-l achite în vistieria statului într-un termen de 49 ani. Când lotul trecea în stăpânirea moştenitorilor, el putea fi parcelat cu condiţia de a nu fi mai mic de 1/4 din întregul teren primit la împroprietărire. Pentru aplicarea reformei au fost constituite Oficii guberniale pentru chestiunile ţărăneşti (Губернское присутствие по крестьянским делам) şi instituţia de arbitri comunali (мировой посредник). Spre deosebire de Rusia, în Basarabia reforma agrară a fost aplicată în câteva etape, între anii 1861-1875 (vezi capitolul Reformele).

Anunțuri

Consecinţele reformei. Pentru o anumită perioadă, împroprietărirea ţăranilor moldoveni, deşi mai mică decât împroprietărirea coloniştilor bulgari ori germani, a satisfăcut mulţimea şi a dat posibilitate şi românilor să-şi întemeieze gospodării solide. Cu timpul, prin divizarea proprietăţilor, situaţia s-a înrăutăţit. În ultimul deceniu al stăpânirii ruseşti, în Basarabia erau peste 100 mii ţărani care deţineau cel mult 1 ha de pământ. Altele 200 mii de familii aveau în medie 3,5 ha şi numai 150 mii săteni stăpâneau peste 8 ha de pământ. La mijlocul primului deceniu al secolului XX, în medie, unei familii de ţărani autohtoni îi reveneau 4 desetine, de răzeşi 5,3, de ţărani ai statului 9,6, iar foştilor colonişti 16,3 desetine. Măsurile luate în preajma războiului mondial privind împroprietărirea sătenilor prin intermediul Băncii Ţărăneşti, n-au schimbat în bine starea ţăranilor indigeni, ele aplicându-se mai cu seamă pentru noi colonizări cu ruşi şi ucraineni.

În urma aplicării reformei agrare s-a modificat raportul între proprietatea mare şi cea mică, aceasta din urmă ridicându-se de la circa 32% (1861) la 45,5% (1910), din totalul proprietăţilor.

Anunțuri

Pe judeţe, media era destul de diferită: de la 22%, în judeţul Hotin, până la 73,2%, în Cetatea Albă. Din întreaga suprafaţă însămânţată, proprietatea ţărănească constituia 55,4% şi producea 47,3% din recolta totală. Marii proprietari deţineau circa 45% din terenurile însămânţate şi recoltau aproape 53% din producţia agricolă totală. După suprafeţele arabile, culturile deţineau următoarea pondere: porumbul 30,4%, orzul 23%, grâul de toamnă 18,2% şi cel de vară 15,5%, secara 8,8%, ovăzul 3,2%, iar cartoful doar 0,6%. Ţăranii cultivau, de regulă, pentru consum propriu, porumb, secară, orz şi, într-o măsură neînsemnată, grâu. În nordul provinciei, terenurile cu porumb deţineau o pondere de circa 60% din toate suprafeţele însămânţate. #Finante