În anii ’60 ai secolului al XIX-lea, identitarismul românesc în Basarabia a fost stimulat atât de evenimentele internaţionale (restabilirea provizorie a relaţiilor personale între românii din stânga şi dreapta Prutului în perioada ocupaţiei ruseşti a Principatelor dunărene /iulie 1853 – septembrie 1854/; înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii din 1853-1856; retrocedarea părţii de sud a Basarabiei Principatului Moldovei /1857/; unirea Moldovei şi Ţării Româneşti /1859-1862/; afirmarea ideologiilor naţionaliste şi liberale etc.), cât şi de cele din interiorul Imperiului Ţarist (reformele liberale promovate de ţarul Alexandru al II-lea; mişcările şi revoltele din provinciile poloneze, baltice ş.

Anunțuri
Anunțuri

a.). Totuşi, în Basarabia, mişcarea naţională a evoluat în condiţii mult mai dificile decât în celelalte provincii româneşti, rămase în afara statului român, Transilvania şi Bucovina.

Caracterul, intensitatea şi formele acestei mişcări au fost determinate de următorii factori: slaba urbanizare a populaţiei româneşti din Basarabia (în numărul total al populaţiei orăşeneşti, românii constituiau doar 14,2%); lipsa şcolilor naţionale şi analfabetismul aproape total (94,2%) al populaţiei băştinaşe; constituirea relativ întârziată a categoriei numită intelectualitate; caracterul eterogen al nobilimii basarabene; izolarea culturală a românilor basarabeni de confraţii de peste Prut; deportarea sau emigrarea militanţilor autohtoni din provincie; existenţa unui puternic aparat poliţienesc de supraveghere, cu o amplă reţea de agenţi etc.

Anunțuri

Nu întâmplător, la 1891, Take Ionescu constata că, dacă „din Transilvania ne parvin gemetele fraţilor noştri, din Basarabia nu se mai aude nimic. Persecuţia ajunsă la paroxism te împiedică să plângi. Durerile mute sunt cele mai profunde”

În atare condiţii, activitatea patrioţilor basarabeni s-a concentrat iniţial în jurul unor probleme de ordin cultural, principala fiind aceea legată de introducerea şi menţinerea limbii române în viaţa publică, şcolară, justiţie, administraţie şi biserică. În acest sens, autorităţilor ţinutului le-au fost înaintate diferite propuneri şi cereri. Astfel, în anul 1862, Constantin Cristi a solicitat administraţiei ţariste permisiunea de a întemeia la Chişinău o tipografie românească. Solicitarea a fost respinsă pe motiv că „domnul Cristi se numără printre acei moldofili înflăcăraţi care visează la o singură Românie unită … Nu se poate garanta că din tipografia lui nu vor ieşi şi cărţi care nu corespund viziunii guvernului nostru privitoare la populaţia moldovenească a Basarabiei”. În anul 1863, Gheorghe Gore a făcut demersuri pentru înfiinţarea unui ziar „moldovenesc”, iar Nicolae Casso şi Constantin Cristi au elaborat proiectul unei reviste româneşti. Aceste iniţiative au fost, la rândul lor, respinse de autorităţile ţariste. Acelaşi rezultat l-a avut şi tentativa lui Ştefan Casso de a aduce la Chişinău o tiparniţă românească cumpărată de la Paris. #mișcarea națională #identitate