După revoluţia rusă din 1905-1907, guvernul ţarist s-a decis să aplice nişte măsuri, menite să detensioneze relaţiile sociale şi să lichideze rămăşiţele feudale în economia Rusiei. Primul-ministru Petru Stolypin a propus, în acest sens, un şir de reforme (decretul din 9 noiembrie 1906 şi legea din 14 iunie 1910) cu scopul de a dezintegra obştea ţărănească, devenită un obstacol în calea practicării unei agriculturi capitaliste. În Basarabia, pământul se afla în cea mai mare parte (72%) în proprietate individuală, în timp ce obştea reunea doar 28% din pământurile aflate în folosinţa ţăranilor. Sătenii au obţinut dreptul de a ieşi din obşte cu partea de pământ care le-a revenit în urma împroprietăririi din anii ’60-’70, transformându-şi gospodăria în una capitalistă.

Anunțuri
Anunțuri

Astfel, s-au format numeroase „otrube” (parcele) şi „hutore” (cătune) – gospodării ţărăneşti independente. Între 1907-1913 un număr de 11810 de gospodării ţărăneşti din Basarabia au ieşit din obşte, căpătând în proprietate privată 130 mii desetine de pământ. Între anii 1907-1916, şi pe pământurile Băncii ţărăneşti şi ale statului s-au format mai multe „hutore” şi „otrube”, cu un fond funciar total de 63,2 mii desetine. Suprafaţa totală a pământurilor folosite în parcele a ajuns la 193,2 mii de desetine.

O componentă a legislaţiei agrare stolypiniste a fost politica de colonizare. Insuficienţa acută de pământ şi nivelul de trai scăzut i-au constrâns pe mulţi ţărani basarabeni să părăsească meleagurile natale şi să se mute în regiunile răsăritene ale Imperiului. Acest fenomen a cunoscut o amploare deosebită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Anunțuri

Într-o corespondenţă primită din Basarabia în iulie 1880, ziarul bucureştean «Telegraful» consemna: „Starea economică a ţăranului basarabean e aşa de ticăloasă, încât emigraţiunea poporului agricol, care s-a început de la 1864, se accentuează din an în an. Limba română se vorbeşte printre munţii Caucazului, în guvernământul Samara, pe câmpiile sudului Siberiei; pretutindeni bietul român îşi caută un refugiu contra cotropitorului său”. Potrivit informaţiilor aceluiaşi ziar, în 1885, „au emigrat numai din judeţul Orhei 173 familii de plugari compuse din 215 bărbaţi, 92 copii şi 153 femei şi fete”. În total, în anii 1906-1914, în Siberia şi Kazahstan s-au strămutat circa 60 mii de basarabeni; în aceeaşi perioadă, din diverse zone ale Rusiei, s-au întors doar 20,7 mii de oameni.

Pe de altă parte, autorităţile ţariste au urmărit substituirea elementului românesc cu cel slav. Spre exemplu, în martie 1883, corespondentul basarabean al «Telegrafului» informa că „ţărănimea din Hotin, dezesperată a mai putea găsi dreptate, se ridică la primăvară cu sate întregi pentru a emigra în Caucaz.

Anunțuri

Guvernul nu să opune la această emigrare, având de gând cum se vorbeşte aici de a înlocui pe români cu populaţie rutenească care părăseşte Ucraina”. În septembrie 1888, la Bender sosiseră peste 1700 de familii din guberniile Saratov şi Nijnii-Novgorod, având ca destinaţie judeţul Ismail. La întrebarea unui român basarabean: „De ce nu emigraţi dincolo de Volga sau la Caucaz?”, ţăranii ruşi au dat următorul răspuns: „Pentru că nu ne mai liberează paşapoarte pentru aceste locuri şi suntem îndreptaţi din contră spre Basarabia şi Marea Neagră”. Astfel, fenomenul de rusificare a ţinutului s-a realizat nu numai prin administraţie, şcoală şi biserică, ci şi printr-o politică demografică bine dirijată. #agricultura