Învăţământul. Până în secolul al XIX-lea, în Principatele Române viaţa culturală s-a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai ţăranilor înstăriţi învăţau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituţii de învăţământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcţionau trei şcoli. Alte instituţii de învăţământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De pildă, şcoala din comuna Bumbăta era administrată de dascălul Ştefan Istrati, la cea din comuna Işnovăţ (judeţul Orhei) era învăţător preotul Lupu Vartic, iar preotul Dimitrie Sulima a întemeiat o şcoală pentru copii de preoţi la mănăstirea Curchi, judeţul Orhei.

Anunțuri
Anunțuri

De la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a remarcat şi grija domniei faţă de promovarea învăţământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti”, cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ţinuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Potrivit Regulamentului din 29 februarie 1828, în Basarabia, sistemul de învăţământ urma să fie compus din gimnazii (4 ani de studiu), şcoli judeţene (2 ani de studiu), şcoli parohiale (1 an de studiu). Toate acestea erau subordonate Direcţiei şcolilor poporului din Regiunea Basarabia, încadrată iniţial în Circumscripţia de învăţământ Harkov apoi, din 1830, în Circumscripţia Odesa.

Prima şcoală înfiinţată de autorităţile ţariste, în urma demersurilor mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost Seminarul teologic din Chişinău (31 ianuarie 1813), în care s-a studiat limba română până în anul 1867.

Anunțuri

Pe lângă Seminar, în noiembrie 1816, a început să funcţioneze o şcoală laică-pension pentru copiii de nobili, având menirea de a pregăti funcţionari de rang inferior şi mediu (închisă în anul 1831). În această instituţie, obiectelor laice li se acorda mai mare importanţă decât celor religioase.

În urma reformei din 1823, în cadrul seminarului au fost păstrate doar claselor superioare, ce au fost împărţite în trei secţii: inferioară (de retorică), medie (de filozofie) şi superioară (de teologie). Dacă, în primii ani de existenţă, majoritatea materiilor se predau în limba autohtonilor, din 1823 „ştiinţele filologice, istorice şi matematica” s-au predat în limba rusă, iar „cele filosofice şi teologice” în limba latină.

Clasele inferioare au fost separate de seminar, înfiinţându-se o şcoală duhovnicească ţinutală şi una parohială. În 1840, a avut loc o nouă restructurare a instituţiei, care a diversificat puternic programa şcolară în direcţia introducerii unor discipline utilitariste: Ştiinţele naturii şi gospodăria rurală, Medicina, Gospodăria rurală ş.

Anunțuri

a. În anul 1866 însă, gospodăria, ştiinţele naturii şi medicina au fost excluse din planul de învăţământ, introducându-se pedagogia şi creându-se o şcoală duminicală de copii pentru efectuarea practicii pedagogice de către elevii seminarului. Din 1909, printre disciplinele predate seminariştilor a fost introdusă „combaterea socialismului”. Toate obiectele se predau în limba rusă. Până la reorganizarea din 1823, toţi cei 25 de profesori erau veniţi din afara provinciei: 17 din Ucraina, 3 din Grecia, 2 din Rusia, 1 din Galiţia, 1 din Transilvania (românul Ion Butta,) şi unul neprecizat. La fel, cei mai mulţi elevi nu erau basarabeni. Spre exemplu, în 1828, din 54 de şcolari, 45 proveneau din teritoriile de la est de Nistru. #Educatie