Voi scrie acest articol marcat de tâlcul cuvintelor aşternute de Emil Cioran. Mai ales că sunt de acord cu el atunci când se întreabă retoric dacă nu cumva paradoxul e un strănut al spiritului. Am mai punctat nu demult starea lui Jean Paul Sartre şi consecinţa amărăciunii sale, numită romanul Greaţa. Sila de lume şi de viaţă. Piedicile mărunte sau mari de care se izbeşte orice suflet de om la un moment dat în viaţă. Vorbim despre "lanţurile" care ne strâng deseori pe toţi: În existenţa noastră, în dragoste, în nerăbdare dar şi în sens clar negativ. Unii au lanţuri la propriu prin puşcării alţii nevăzute de care nu se pot elibera uneori, indiferent de vârstă.

Anunțuri
Anunțuri

Ca de obicei, viitorul meu roman va fi inspirat dintr-un fapt real. Personajele sunt reale, majoritatea ca şi faptele petrecute în el. Un condamnat la moarte de acum peste 30 de ani, a fost executat. Întâmplarea oribilă petrecută la Ploieşti în România anilor '80, a îngrozit multă lume. După ce a fost executat a ieşit la iveală un jurnal scris de el, în condiţii dramatice. Şi pe furiş. Acel jurnal, în câteva volume de acum îngălbenite, se află în posesia mea. Proprietarul "moştenitor" al colilor de hârtie cu gândurile condamnatului este însă în viaţă şi personaj în cartea mea pe care o voi publica anul acesta. Nume de "cod": Educatorul. Profesia: Psiholog. Mai exact, psihologul de atunci al penitenciarului.

Pe deţinut l-a determinat să scrie în ultimele sale zile de viaţă un volum controversat cândva, "Florile răului" de Charles Baudelaire.

Anunțuri

Şi a scris. Ştiţi cum a scris? Legat permanent din prima şi până în ultima clipă cu lanţuri în formă de "T" adică mâinile şi picioarele legate şi unite toate membrele între ele. Pe înserat sau noaptea. Educatorul îi strecura colile de hârtie iar el se scria chinuit.

Trebuie să văd locul acela, al chinurilor şi remuşcărilor neapărat. Trebuie să fiu un "condamnat" temporar pentru a putea înţelege mai bine propria mea carte şi gândurile lui. Şi fără să fac vreo infracţiune. Şansele sunt mărite ca lansarea volumului din toamna acestui an să aibă loc chiar în celula, mă rog, locul unde a fost închis omul. Cartea ar putea răvăşi societatea românească, bine scoasă mediatic la iveală. Poate că vom mai afla nişte nume de torţionari...

Partea spirituală şi frumoasă a cărţii este aceea că ne dăm seama la un moment dat că mai liber era omul acela cu gândurile sale decât noi în afara gardului de sârmă ghimpată. Mai condamnaţi suntem noi uneori în viaţă, deşi ne plimbăm prin parcuri liberi, ne distrăm, facem ce dorim.

Anunțuri

Dorinţele noastre, separat de aspectul infracţional, care e ceva total diferit, nu se împlinesc mereu. Aşteptăm o veste bună şi ea vine parcă târziu. "Lanţurile" o împiedică să ajungă mai repede. Tinerii se îndrăgostesc şi sunt şi ei "înlănţuiţi" în vrerea lor. În poveştile noastre de viaţă, toţi trăim cumva în "lanţuri".

În cartea aceasta, voi scrie ce era cândva, cum era societatea, crimele morale ale unora din sistem. Dar în acelaşi volum, voi confrunta adevăruri crunte cu altele din viaţa fiecărui om.

Când ne facem singuri dreptate, lumea nu devine mai bună. Omul acela executat, al cărui jurnal e aici, lângă mine, şi-a făcut singur dreptate. Şi lumea a rămas la fel. Apoi sistemul l-a condamnat, pe merit, evident. Însă lumea tot nu e mai bună. Până la urmă, cine suntem noi? Nişte oameni. Dar adevăratul răspuns îl voi afla când voi respira măcar câteva ceasuri în celula de atunci. El, condamnatul la moarte, a ştiut să preţuiască totuşi nimicul de lângă el. Noi, ce mai preţuim în ziua de azi şi ce preţuiau alţii, când lumina se stingea la ora 10 seara iar beciurile Securităţii gemeau odată cu tortura timpurilor? Ne revedem în România la toamnă cu această carte la care scriu cu o pasiune nemaiîntâlnită. Poate nu ştiţi că am şi altă documentaţie, adică un "Dicţionar de Puşcărie", ca să mă ajute la scris, este unul de argou al expresiilor de puşcărie, autor Viorel Horea Ţânţaş, Editura Napoca Star. Urmează să îmi aleg şi o editură. #Romani de pretutindeni #Crima #Eveniment cultural